Et si omnes sed non ego

Azi, timpul imi agata la streasina tamplelor jumatati de ganduri cojite anost din cine stie ce jumatati de vise pe care, evident, le inteleg doar pe jumatate. Simt ca mi-e sete, in egala masura de noi si de tine si, ca urmare, imi asigur la bursa trairilor cote egale de zambete si taceri. Azi, cad si ma ridic deopotriva, iubesc si urasc echidistant tot ceea ce ma inconjoara, vand lumea si o cumpar inapoi, in numele echilibrului. Azi, pur si simplu, mi-e dor de tine.

Mainile timpului

Atunci cand apuc creionul cu degetele simt cum parca, dintr-o data, toate ploile lumii se preling peste tacerile mele si cum, pret de o cadere de pleoapa, ma cheama si ma invaluie o stranie stare de sete. Atunci, risipit de contururile lumii incetez, invariabil, sa-mi mai apartin. De asta, toate aceste schite nu-mi apartin mie; sunt doar capricii ale destinului, care a ales la intamplare ca mainile mele sa poarte urmele culorilor lumii.

Adverbele ei

Prima dintre poeziile astea arcuite in sete, a aparut intr-o zi cand destinul mi-a plans nerostirea prin ploi mirosind a marti si-a departe. De atunci, rand pe rand, s-au strans cateva zeci de "adverbe" pe care, le voi reuni intr-un volum ce va vedea lumina tiparului undeva prin septembrie. Rasucite in aceleasi spirale vor sta si "adverbele-schite", sadite pe hartie de fiecare data cand timpul a mai facut cate o bresa in marea mea de indoieli.