Cred ca fac parte din categoria barbatilor care, din cand in cand, iubesc cioburile. Simplu si neconditionat.  Ca si cum iubirea asta de cioburi, rarefiata si recurenta, ar fi definita de cine stie ce axioma cu aplicabilitate implicita. Da. Cateodata simt ca le iubesc. Cioburi de tot felul: de argila, de sticla, de idei, de vise, de timp, de orice. Si tot atunci imi si asum iubirea asta relativ franta, ca un narcoman care-si accepta cu serenitate dependenta de cine stie ce drog. Acum, in aceeasi ordine de idei, trebuie sa recunosc ca exista o doza de nebunie in remarca asta cu cioburile, pentru ca, evident, nu cred ca cineva sa fi catadicsit vreodata sa imparta specia masculina raportandu-se la un astfel de sistem de referinta.

Cu toate astea, m-am indragostit nebuneste de martie. De noptile, diminetile si implicit de cioburile lui. Ca niste franturi de vise ce s-au straduit sa capete contur in real life . Mai ales la ore la care lumea spatiului meu balcanic, cocheteaza intens cu Morfeu sau, ma rog, alte entitati responsabile de somn, odihna sau relaxare. Cam asa ceva s-a intamplat si in ultima zi de vineri a saptamanii trecute, cand am simtit brusc ca vreau sa impart marea cu ea. Era ultima noapte inainte ca luna sa intre in ultimul patrar – remarca asta apartine unui eu introvertit probabil – si dupa doua ore de goana nebuna pe autostrada, dupa multe cafele si sandwich-uri calde, eram pe faleza privind marea agitata. Daca n-ar fi fost valurile care se spargeau convulsiv de tarm, probabil ca as fi fost in stare sa fac pariu ca, pentru o clipa, noaptea insasi devenise imobila. Ca-ntr-unul dintre cioburile mele de vise. Ca si cum tot universul se rezuma in momentul acela la plaja aia friguroasa. Ca si cand, doar urmele pasilor pe nisipul ud tradau faptul ca nu suntem doua umbre care danseaza in noapte.

Am adormit acolo, ca o dovada vie a hegemoniei oboselii asupra efectului cofeinei si ne-am trezit cu rasaritul si cu un good morning inundat cu zambete. Suficient de multe ca sa nu simt povara lumii reale care m-a anuntat brusc printr-o convorbire telefonica destul de seaca cum ca a doua zi trebuia sa ajung din nou in oras. Am regretat atunci ca nu am avut aparatul de fotografiat. Era obosita, dar i-am perceput in priviri luminitele alea despre care tot citesti in literatura – de la orice best-seller la cronicile din reviste.

Am mai furat cateva cioburi de mare printre cele cateva raze de soare ratacite printre nori, am adunat cateva scoici intr-un sac rupt gasit pe plaja – deh, fetisuri de junker – si am plecat catre casa. Apoi flash-uri. Adamclisi – Trophaeum Traiani, bacul peste Dunare, Calarasi, drumuri de noapte, autostrada si intr-un final luminile orbitoare si aerul imbacsit din iubita noastra metropola. A fost frumos… ca o iluzie. Acum tot ceea ce mai pot spune este… good morning, again.

%d blogeri au apreciat: