Primul lucru care m-a intrigat atunci cand am pasit in mansarda ei, in miezul unei zile toride de vara, a fost lumina difuza ce dadea impresia ca se prelinge din luminatorul situat exact deasupra patului si aerul de inceput de secol XX pe care-l degaja incaperea in sine. Ca si cum, usa camerei era agatata de un soi de vortex temporal prin care, pur si simplu s-a intamplat sa trec.

In dimineata aia – era intr-o marti – mi se intamplasera tot soiul de chestii ciudate. Pe la 8, o patrula militara venise la usa mamei – inca locuiam impreuna cu ea – sa ma duca la o oarecare unitate militara, unde fusesem – dupa cum aveam sa aflu cu stupoare in cateva minute – incorporat. Adevarul e ca am vazut doi soldati la usa discutand cu mama, dar eram convins ca incercau sa obtina de la ea ceva bani – turuindu-i cliseul devenit clasic: „Stiti doamna, suntem din provincie, am obtinut o permisie dar n-avem cum sa ajungem acasa, nu cunoastem pe nimeni in capitala, ne puteti ajuta si pe noi cu ceva, oricat…” La un moment dat observ ca indivizii ma analizeaza prea judicios cu privirea si, dupa alte cateva schimburi de replici in usa apartamentului, saluta respectuos si pleaca.

„Au venit sa te ia in armata, imi spune mama – cu o mina care aducea mai degraba cu jucatorii de poker – si le-am spus ca ai fugit in Italia. Aveau un ordin de incorporare cu arest”. M-am uitat la ea cu o privire destul de tampa, dar pe care a interpretat-o imediat. „Ah, da, stai linistit, le-am spus ca tipul ala care umbla prin casa e amantul meu mai tanar”. In momentul ala am izbucnit pur si simplu in ras amandoi. Evident cateva zile mai tarziu situatia s-a rezolvat, dupa ce am reusit sa obtin o adeverinta, prin care demonstram capetelor patrate de la comisariatul militar, cum ca inca imi voi mai toci coatele prin amfiteatrele facultatii cel putin 3 ani.

Pe la ora 10 am plecat spre Universitate unde trebuia sa ma intalnesc cu un amic, care ma tot freca la ridiche de vreo 3 luni sa intru ca vocalist in formatia lui. Pana la urma s-a contramandat intalnirea – tipul aflase intre timp ca trebuie sa ajunga la nu stiu ce examen – si m-am trezit in centrul orasului, fara nici un fel de idei, dar cu o groaza de timp liber ramas la dispozitie.

Pe vremea aia aveam parul lung – chiar foarte lung – impletit in codite afro, dar strans in coada de cal si purtam un pardesiu negru – care-mi atrasese porecla de Highlander. Am coborat in pasaj si m-am asezat la singura cafenea deschisa unde am luat un expresso doppio, privind cumva prin oamenii care treceau pe langa mine. Mi-aduc aminte ca ma jucam cu un cub de zahar – la vremea respectiva cafeaua se servea cu 2 sau 3 cuburi de zahar – in timp ce in fata ochilor mi se derulau tot soiul de flash-back-uri dintr-o relatie pe care o incheiasem cu o zi inainte.

„Buna, ai un foc?” am auzit ca prin vis o voce de femeie – destul de timida – care venea de undeva din spate. Nici macar nu m-am intors, convins fiind ca intrebarea fusese adresata altcuiva. Dar am simtit cuvintele alea – reflex pavlovian de fumator – pravalindu-se peste mine si, ca atare, am intins mana catre pachetul de tigari pe care-l aveam in fata. Atunci am realizat ca statea in dreapta mea, asteptand. „Buna, scuza-ma… sigur”, i-am spus si i-am intins bricheta. Si-a aprins tigara, destul de stangaci, mi-a multumit si s-a asezat la masa de alaturi.Nu am inteles de ce, dar interactiunea cu ea mi-a intrerupt brusc incursiunea printre amintiri si ganduri in alb negru. Am continuat sa ma joc cu cubul de zahar, observand-o cum cotrobaie prin geanta pentru a scoate, rand pe rand, cateva teancuri de hartii. Am zambit, gandindu-ma ca probabil avea vreun examen in ziua aia si incerca sa invete in cele cateva ore ramase, materia din tot semestrul. La urma urmei asa faceam si eu. Am realizat ca mi-a surprins zambetul, pentru ca brusc s-a inrosit ca un copil surprins cu merele-n san in livada cine stie cui.

Am stat asa, ea uitandu-se fugar printre foile ei, eu privind-o cu coada ochiului, in lipsa altei activitati care sa-mi suscite interesul si atentia. Dupa o vreme, s-a ridicat si mi-a spus cu o voce aproape la fel de timida ca prima data: „Imi mai poti da un foc, te rog”. N-am putut sa ingaim decat un alt „Sigur”, dar am profitat de ocazie si i-am aprins tigarea. „Examene?”, o intreb intr-o doara… „Ah, nu. Ilustratii pentru o carte. Vrei sa le vezi?”. Din nou, n-am stiut sa spun altceva decat „Sigur”.

Era in anul II la Arhitectura, o chema Silvia si ajunsese in Bucuresti dupa ce intrase la facultate. Desenele erau pentru cartea unei prietene si in dimineata respectiva trebuia ca zece dintre ele sa ajunga la tehnoredactor, pentru un spalt intermediar. Ma rog, ceea ce avea sa se dovedeasca o chestie mai mult decat dificila intrucat facuse peste 50 de ilustratii, din care reusise sa selecteze, inainte sa se aseze la masa mea, doar patru. Dupa 2 ore, inca doua randuri de cafele si multe tigari am reusit sa alegem unsprezece. Nici macar nu m-a surprins comentariul pe care l-a facut atunci cand ne-am ridicat de la masa „Daca n-ai altceva de facut, mi-ar placea sa mergi cu mine sa ducem ilustratiile si dupa aia sa mai stam de vorba, la o cafea”. Am zambit si i-am zis „Hai”.

Peste 2 ore ne sarutam lipiti de gardul Gradinii Botanice. „Hai la mine”, mi-a soptit, incolacindu-si bratele in jurul gatului meu. „Hai”. Si asa am ajuns in mansarda ei. In spatiul ala care aducea mai degraba cu un naos de biserica. Apoi in patul de sub un luminator al carui geam il pictase, pentru ca nu suporta lumina dura din cursul zilei.

„Te rog, fii tandru cu mine” mi-a spus, inainte sa mi se deschida si sa mi se cuibareasca din nou in brate. Am zambit si am apropiat-o de mine, simtindu-i fragilitatea in fiecare celula. Am simtit nevoia sa o mangai, sa ma joc incet cu parul ei, in timp ce faceam dragoste. Cred ca a fost pentru prima data cand substituiam pasiunea cu o tandrete de care nu ma credeam capabil. Cu toate astea imi venea sa zambesc cand ii simteam convulsiile in momentele de paroxism si ochii mari, care ma priveau in egala masura, cu teama si incredere.

Dupa-amiezile m-au adus de multe ori in mansarda ei, in care, ne iubeam aproape ritualic. Cand o tineam in brate, ma simteam dezgolit de trecut si de multele femei pe care le avusem inainte, in numele unui orgoliu stupid, tipic de altfel oricarui adolescent. Era doar ea.

Cred totusi ca reactiile astea m-au speriat destul de mult si, cand am condus-o la tren – pleca pentru o luna acasa – am stiut ca e ultima data cand ne vedem. Incepuse sa-mi fie teama de schimbarile pe carele intrezaream in mine si, oarecum ma enerva postura de iubit, permanent tandru. De aceea nu i-am raspuns niciodata la lungile scrisori pe care le primeam din doua in doua zile si pe care, de multe ori, nici macar nu le citeam imediat.

Mai tarziu insa, dupa multe alte femei care-mi ostoisera setea de salbaticie si pasiune, simteam nevoia unor brate care sa se incolaceasca in jurul gatului meu si al unor ochi mari care sa ma priveasca in egala masura, cu teama si incredere. Acum, ma intreb doar daca o mai exista mansarda aia

%d blogeri au apreciat: