Stau de vreo jumatate de ora si-l privesc. Fara cuvinte. Ca la cinematograf. Evident, ma intriga faptul ca din toate ferestrele lumii a ales-o pe a mea si culmea, a facut-o ca si cand ar intui ca prin atitudinea lui sfideaza orice urma de concentrare ramasa in mine la capatul unei zile obositoare. Ma intriga prezenta lui. Simt ca m-as duce sa cotrobai prin bucatarie dupa ceva cofeina care sa-mi rasfete papilele gustative, dar mai mult ca sigur ar fi o utopie sa cred ca am sa si gasesc asa ceva. Mai bine imi aprind o alta tigara.

Fumez incet, aproape pasional si privesc insecta asta imobila care sta lipita de perete cu un stoicism nebun si adevarul e ca nu-i inteleg ratiunea. Ce naiba o fi fost in mintea lui de fluture – oare o avea asa ceva? – sa vina si sa invadeze semi-obscuritatea lumii mele? Ma rog, naiba stie. Oricum ma enerveaza. As intinde mana sa-l prin in causul palmei. Mai bine nu, n-am motiv…

Probabil ca in mintea lui de fluture – iar ma intreb daca o avea asa ceva – nu intelege ce i se intampla sau unde se afla. Ca si mine de altfel. I-o fi teama? Poate ca da. Oarecum si mie. De fapt, poate ca asa cum eu simt ca incep sa ma inchid intr-o coaja de nuca si el simte un soi de incatusare a zborului. O reintoarcere stupida si prematura in intuneric. Si daca stau bine sa ma gandesc, in esenta, chiar pot fi percepute similitudini intre cioburile si zidurile mele si coconul lui.

Mai trag un fum din tigara si concomitent ma intreb daca-si aduce aminte ceva. Eventual de prima explozie de lumina, de prima intindere a aripilor dupa ce a parasit crisalida, de prima data cand s-a ridicat de la pamant, mai intai stangaci si apoi din ce in ce mai liber, mereu mai liber. Probabil ca nu, la urma urmei, ce naiba, e un fluture. De fapt mai stii? Maine poimaine aflu dintr-un documentar difuzat pe National Geographic cum ca fluturii au memorie. Mai bine nu-l subestimez. Daca are memorie, atunci probabil ca-si aduce aminte si de viata dinauntrul peretelui uscat al lumii lui de umbre si – mai mult ca sigur – de iluziile pe care si le vinde sie insusi atunci cand percepea sunetele venite de dincolo. Daca are memorie, atunci s-a hranit si el cu himere in asteptarea certitudinilor… ca si mine.

Imi aduc aminte ca am citit undeva, cum ca fluturii percep organic nevoia de a zbura aproape continuu in cele cateva sute de ore de viata. O fi din cauza ca isi simt zborul inca dinainte de a simti caldura rece a luminii de dincolo de peretele crisalidei. Adica insectele astea nu fac altceva decat sa zboare, fara motiv, fara sistem de referinta? Pur si simplu ciudat. Cel putin ciudat. Dar frumos. La urma urmei si noi visam la libertate, la zbor, dar ne incatusam cu tot soiul de reguli, prejudecati si orgoliu.

Hai ca l-am prins. Nu-mi place atingerea aripilor lui. E aproape umeda. Il tin intre palme, cu suficient loc sa se miste dar insuficient pentru a putea vedea lumina. Mda. A capitulat cam repede. Ciudat fluturele asta. E aproape uman. Sau ii place atingerea epidermei, desi nu prea cred. Il arunc pe fereastra si nici macar nu vad unde se duce. Probabil din cauza culorii imposibile pe care o are. De fapt, nici nu conteaza. Sa se duca in lumea lui de aripi umede

%d blogeri au apreciat: