Atunci aveam sa-mi dau finalmente seama ca e greu, daca nu imposibil, sa tii pasul cu timpul. Exact cand ma asteptam mai putin, l-am simtit intervenind brutal si direct printre sarutarile noastre rarefiate, printre zecile de mangaieri umede, lasand – cel putin in mine – un sentiment ciudat si aproape stupid de teama, similara probabil cu aia pe care o incearca un hot de magnolii atunci cand presimte o iminenta prindere.

Oricum, in noaptea aia relativ translucida din acel februarie peticit de friguri si ploi, mult mai mult decat ranjetul timpului, m-a intrigat faptul ca ajunsese in mine, chiar daca ca nici macar nu-mi trecuse prin gand sa-i fac loc in causul palmei. Probabil, chiar de as fi vrut, nici nu as fi avut cum, pentru ca atunci, ratacind alaturi de ea pe sosele si campuri imobile, reusisem sa uit, pentru o clipa, de tot ceea ce ma inconjura.

Imi aduc aminte insa ca la marginea noptii aleia, zambetul ei de caisa coapta – eh, reminiscente din visele mele cu veri premature – m-a facut sa ma intreb daca pe undeva, cineva inventase un aparat de fotografiat vise… Recunosc, m-am straduit sa inteleg de ce. De unde pana unde… Evident, fara nici un fel de succes, pentru ca tot ceea ce eram in stare sa gandesc se rezuma la faptul ca in femeia aia, in egala masura fragila si puternica, in femeia aia, ale carei unghii infipte in spatele meu ma faceau sa ma simt ca o bucata de lut gata sa fie plamadita de mainile unui olar priceput, ei bine, in femeia aia regasisem o parte a sufletului meu, pierduta de ceva vreme prin cine stie ce colturi de univers.

Adevarul e ca mi s-a parut ciudat. Adica, nu… chiar foarte ciudat! Nu ripostasem in nici un fel. Nu avusesem nici un fel de reactie de conservare. Pur si simplu o observam cu trece printre toate barierele lumii mele, nonsalant si direct, ca si cum ar fi cunoscut dintotdeauna toate scurtaturile sufletului meu. Si tot cea ce puteam face era sa-mi accept – atunci cand se pierdea in bratele mele – pozitia de hegemon al mangaierilor tandre sau, antagonic, sa ma dezlantui pasiunal ca un randas ce biciuie iluzii de cai, undeva pe drumurile vietii.

Clar, pentru o vreme, chiar am crezut ca reusisem sa sparg crisalida in care ma rasfatasem de ceva vreme cu un soi de liniste obscura. Clar, pentru o vreme, chiar am crezut ca tot ceea ce putea fi definit ca limita a sufletului meu devenise dintr-o data o gramajoara de nisip la picioarele ei. Ca si cum s-ar fi scurs din cine stie ce clepsidre invizibile. Mi se parea ca pielea, sanii ei – ciudat nu? – se potriveau perfect causului palmei mele. Bratele ei, modul in care imi intuia miscarile, o transformasera dintr-o data, dintr-o femeie incapabila sa-mi sustina privirea in cel mai tandru si pasional calau, in cel mai delicat si totodata salbatic oponent. Dar poate ca asa a stat scris. Ironic, sa auziti asta de la mine, acelasi eu care scrijeleam pe unde apucam, cum ca nu exista destine impuse.

Imi aduc aminte ca in ciuda frigului de afara – cel putin raportat la caldura protectoare a coconului care ma ascunsese de ceva vreme – m-am conformat atunci, in mana ei, unui destin de fluture tacut, unui dans al iluziilor. Mi se parea ca totul era altfel. Si paradoxal chiar ca intr-un final, timpul decisese sa devena un soi de pictor nehotarat, turnand culoare peste tot si incepand din nou cu liniile simple.. un alt tablou. In care eram noi, doi ingeri damnati incapabili sa traiasca fara muzica, dragoste si cafea. Dar, tempora mutantur et nos mutamur in illis.

%d blogeri au apreciat: