De dimineata, cand cotrobaim a nu stiu cata oara dupa niste blestemate de chei, brusc mi-a venit sa conjug verbul a simti. Admit, e o idee tampita, cine poate avea asemenea preocupari in genul eu simt, tu simti, noi simtim…. Si asta, inainte de rasfatul matinal al papilelor gustative cu cofeina sau, ma rog cine stie ce alt substituent. Se poate, ce-i drept, sa fie o forma incipienta de masochism, datorata faptului ca nu-mi aduc aminte nici unde am pus cheile si, daca stau bine sa ma gandesc, nici ce-am visat.

Retrairea visului din noaptea ce tocmai s-a incheiat in fata cestii de cafea e un soi de ritual pe care-l execut, pavlovian, in fiecare dimineata. Dar de fapt, de data asta, ar fi chiar o minune sa-mi aduc aminte ce am visat, pentru ca, din cate reusesc sa constientizez, nu m-am ascuns sub aripa cine stie carei zeite balcanice a somnului de vreo 3 zile. In fine, imi tot rasuna in minte eu simt, tu simti, noi simtim.

Fiecare cu masochismele lui, veti zice, si implicit si eu cu ale mele. Ca si cioburile de vise. Azi, pentru ca nu am avut contact cu spatiul oniric, o sa incerc sa inlocuiesc exorcizarea iluziilor proaspat visate, cu altele mai vechi. De exemplu, mi-aduc aminte ca de cele mai multe ori O vad in vis. De fapt, gresit. O simt, in vis. Clar, nu-i pot distinge chipul, trasaturile, din cand in cand ii mai simt mainile sau buzele, dar de cele mai multe ori, doar ii percep prezenta. Ca si cum ar fi acolo… asteptand, la randu-i momentul in care ni se vor incrucisa drumurile, si in plan real.

Ca tot veni vorba, adevarul e ca multa vreme nu am inteles de ce atunci cand sarutam o femeie, nu era senzatia aia pe care o cunosteam din vis. Indiferent de tipul sarutului. Tandru, pasional, senzual, delicat, salbatic. Era altfel. Adica, total altfel. Evident, asta ma facea sa ma duc din nou catre tarmul ala relativ prielnic de la marginea noptii unde, ascunsa parca sub o masca inutila regaseam si, implicit, simteam, pentru a mia oara senzatia aia unica. De cele mai multe ori – alt vis recurent – buzele ni se cautau in noapte, pe langa zidurile nu stiu carei cetati sau, poate cine stie carui zigurat din Mesopotamia. Alteori, intr-un colt pierdut printre munti, pecetluim cu un ultim sarut, un nu stiu ce ev mediu intunecat. Adevarul e ca inca O caut. Invariabil, auto-inundandu-mi ilicit sinapsele cu simturi.

Ce-i drept, am incercat sa ma erijez de cateva ori in Pygmalion si sa mi-O construiesc. Ma rog, asa cum m-am priceput, n-am atestat de sculptor in suflete. Claie peste gramada, in final nu mi-au ramas decat niste pete de gips pe maini si pe suflet si cateva zeci, sute de Galatee,  stocate constiincios prin colturile memoriei. Si in mine, conjugarea asta stupida si recurenta eu simt, tu simti, noi simtim… Ah da, evident… Si niste rani de dalta pe degete, dar asta face parte din riscul asumat al meseriei, nu?

Ca tot veni vorba, deseori mi-am asumat si acea, sa-i spunem, penitenta aproape maladiva. Nopti solitare sau orgiace, nedefinite sau, pur si simplu, definite de orice. Vorba ceea, la urma urmei there are no unbreakable bonds. At least when it comes to dreaming.

Da, stiu… Veti spune ca sunt genul ala de visator de sorginte donquijoteasca care, frustrat de ceea ce-i ofera lumea, isi cauta justificari in plan oniric. Poate. Si daca totusi ar fi asa cum credeti voi, la urma urmei, tot ar trebui sa existe si cineva care sa se ia in piept cu morile de vant, nu? Nu simtiti asta?

%d blogeri au apreciat: