Am resimtit-o ca pe o palma a sortii… Ca si cum, prin ea, destinul simtea nevoia sa-mi arate ca doza de indulgenta alocata in cateva zile de dolce far niente se epuizase si ca trebuia sa-mi asum, din nou, traseul predefinit de liniile pe care, candva, mi le crestase adanc in palme. Oricum, seara aia, in care eram incapabil sa gasesc vreo justitificare plauzibila pentru a nu iesi din casa, avea sa-mi lase pentru multa vreme in suflet, cioburi, fum si multa tacere…

Am ajuns la ea, undeva dupa miezul noptii si, in ciuda zambetului de convenienta arborat, resimteam, in fiecare celula, o apatie de bastinas smuls prea brusc din linistea lumii lui patriarhale si obligat sa-si redefineasca urmatoarele ore pe ritmul civilizatiei. Am plecat, dupa putina vreme, cu cadouri si flori catre cealalta parte a orasului la petrecerea pe care, deja, o percepeam mai degraba ca pe un soi de penitenta suportabila, decat ca pe o ocazie de a ma inunda cu o stare de bine. De obicei imi plac petrecerile insa, in seara aia as fi optat pentru orice altceva decat pentru combinatia tipica de fum de tigara, muzica tare, bautura, dans, zgomot de fond precedate invariabil de ritualul mainilor intinse, prezentarilor de conjunctura si replicilor fara substanta schimbate – in cel mai bun caz – cu cativa cunoscuti.

„Hey, stranger, la ce te gandesti?” o aud ca prin vis si constientizez ca, pentru putina vreme, gandurile imi ratacisera haotic prin alte spatii si timpuri…

„La nimic… Chiar la nimic…” ii raspund, pornind radio-ul din masina, ca sa evit o preconizata suita de intrebari, ce avea sa urmeze dupa acest raspuns considerat nesatisfacator de aproape orice femeie.

Clar, in momentul ala, m-as fi asteptat la orice numai nu la acel subtil „Lasa radio-ul, te rog„, care m-a facut sa constientizez subit zgomotul produs de rotile ce rulau pe piatra cubica, fumul de tigara, luminile care se succedau regulat pe parbriz, notele familiare de Samsara si Fahrenheit… Nu stiu, pur si simplu ceva plutea in aer. Fiecare gest si reactie erau impregnate, dur si intens, cu incarcatura erotica. Si totusi… era imposibil… pentru ca, la urma urmei, ne cunosteam deja de ceva vreme si niciodata nu se pusese problema sa… existe ceva intre noi… Doar stabilisem cu mai bine de un an in urma ca suntem doar prieteni…

Am facut dragoste intr-o parcare, langa un parc. Inconstient si pasional, fara nici un fel de urma de luciditate, ca si fulgii aia care se dezlantuiau in vertijuri inutile prin viscolul care, la fel de subit, se pornise afara…

Am sa-mi aduc aminte toata viata de acea noapte, cand a cazut prima zapada si de dimineata in care as fi vrut sa raman pentru totdeauna in bratele tale. Stii ca era de ajuns un singur cuvant si as fi renuntat la orice, la casa, la nunta, la familie, doar sa raman cu tine„, mi-a scris mai tarziu Diana, cand drumurile noastre revenisera pe traseul prestabilit… Ea se casatorise cu logodnicul ei si se mutasera impreuna la Cluj, iar viata mea se raporta din nou la o lume de cioburi si tacere. Nu i-am raspuns niciodata la scrisoare, pentru ca mi-ar fi fost greu sa-i spun ca si eu, in dimineata aia, mi-as fi dorit sa ramana pentru totdeauna in bratele mele….

%d blogeri au apreciat: