Cioburi de martie
Cred ca fac parte din categoria barbatilor care, din cand in cand, iubesc cioburile. Simplu si neconditionat. Ca si cum iubirea asta de cioburi, rarefiata si recurenta, ar fi definita de cine stie ce axioma cu aplicabilitate implicita. Da. Cateodata simt ca le iubesc. Cioburi de tot felul: de argila, de sticla, de idei, de vise, de timp, de orice. Si tot atunci imi si asum iubirea asta relativ franta, ca un narcoman care-si accepta cu serenitate dependenta de cine stie ce drog. Acum, in aceeasi ordine de idei, trebuie sa recunosc ca exista o doza de nebunie in remarca asta cu cioburile, pentru ca, evident, nu cred ca cineva sa fi catadicsit vreodata sa imparta specia masculina raportandu-se la un astfel de sistem de referinta.
Cu toate astea, m-am indragostit nebuneste de martie. De noptile, diminetile si implicit de cioburile lui. Ca niste franturi de vise ce s-au straduit sa capete contur in real life . Mai ales la ore la care lumea spatiului meu balcanic, cocheteaza intens cu Morfeu sau, ma rog, alte entitati responsabile de somn, odihna sau relaxare. Cam asa ceva s-a intamplat si in ultima zi de vineri a saptamanii trecute, cand am simtit brusc ca vreau sa impart marea cu ea. Era ultima noapte inainte ca luna sa intre in ultimul patrar – remarca asta apartine unui eu introvertit probabil – si dupa doua ore de goana nebuna pe autostrada, dupa multe cafele si sandwich-uri calde, eram pe faleza privind marea agitata. Daca n-ar fi fost valurile care se spargeau convulsiv de tarm, probabil ca as fi fost in stare sa fac pariu ca, pentru o clipa, noaptea insasi devenise imobila. Ca-ntr-unul dintre cioburile mele de vise. Ca si cum tot universul se rezuma in momentul acela la plaja aia friguroasa. Ca si cand, doar urmele pasilor pe nisipul ud tradau faptul ca nu suntem doua umbre care danseaza in noapte.
Am adormit acolo, ca o dovada vie a hegemoniei oboselii asupra efectului cofeinei si ne-am trezit cu rasaritul si cu un good morning inundat cu zambete. Suficient de multe ca sa nu simt povara lumii reale care m-a anuntat brusc printr-o convorbire telefonica destul de seaca cum ca a doua zi trebuia sa ajung din nou in oras. Am regretat atunci ca nu am avut aparatul de fotografiat. Era obosita, dar i-am perceput in priviri luminitele alea despre care tot citesti in literatura – de la orice best-seller la cronicile din reviste.
Am mai furat cateva cioburi de mare printre cele cateva raze de soare ratacite printre nori, am adunat cateva scoici intr-un sac rupt gasit pe plaja – deh, fetisuri de junker - si am plecat catre casa. Apoi flash-uri. Adamclisi – Trophaeum Traiani, bacul peste Dunare, Calarasi, drumuri de noapte, autostrada si intr-un final luminile orbitoare si aerul imbacsit din iubita noastra metropola. A fost frumos… ca o iluzie. Acum tot ceea ce mai pot spune este… good morning, again.
10 comentarii 
Comentati insemnarea 
Un playlist continand cele mai triste piese compuse vreodata. Un playlist care transcende timpul si spatiul si care ignora limitarile si prejudecatile de tot felul: gen, curent, nisa, notorietate. Pur si simplu muzica trista...
Am ascultat de curand un cantec al Alinei Manole… Nu stiu cum se numeste, probabil ca voi afla candva, insa mi-a ramas intiparit in minte un vers din refren “Mi-ai vandut marea pentru o noapte”…
Iz de luna mai: “pasii tai usori ma trimit mereu spre o mare sumbra”..era o alta melodie..mi-am petrecut primul sfert de secol al vietii mele pe malul marii, privind prin cioburile colorate ce la gaseam pe jos, riscand sa ma tai..marea mi-a primit lacrimile cu blandetea unei prietene, marea mi-a intetit fericirele cu iubirea unei prietene, marea mi-a generat poeziile cu sensibilitatea unei prietene..ma intorc mereu la mare..mai nasc o amintire la mare..ma simt legata de tarmurile ei infinite..
Aroma tarzie a altor nopti de mai: “prefer pasii usori care ma poarta catre o mare sumbra, decat pasii nehotarati, care ma indeparteaza de ea”….
Nu ma mira, pentru ca, intr-un fel sau altul, fiecare femeie e, intr-un fel, o mare…
La fel si maniera ta de a lasa cuvintele sa curga din tine… sublim si cald, ca o iluzie… daca-mi e permis sa te citez…
@Paula – prima iluzie pe care am perceput-o a fost o ploaie de vara, sosita prematur intr-o capricioasa primavara provensala…. a fost la fel… sublima si calda…
Dom’le…ce-mi plac mie barbatii astia care iubesc Femeia! Rudy…rob a lui Morfeu…imi pari inlantuit d-un ideal! O sensibilitate exacerbata…nu m-as mira daca as descoperi ca esti ucigas in serie…:)
:)))) Rudy, ucigas in serie?? :))))
O, Hera!
Poate doar un chinuit de a lui Orfeu umbra.. cand iubita lui sub vraja lui Morfeu adoarme, pandita de vicleni Aristei :)))
Trairi intense.curajul de a exprima trairile in cateva cuvinte.Inteligenta de cunoastere a sufletului transpund totul atat de deschis si usor.Contopirea cu irealul si realul in acelasi timp,expunand nevoia de traire universala, iubire unuversala, multa sensibilitate, tandrete, nevoia de acea iubire fara cuvinte,exprimata atat de intens prin ceea ce scrii,iubire fara bariere fara cuvinte si trairi efemere. Ar mai fii multe de adaugat …………
@Hera… mai ales ca astept 2 ani sa raspund la comentariile lasate pe blog? Clar ca e un prototip al unui ucigas in serie:-)))
@simona – pentru ca nu stiu sa existe un alt fel de a iubi, pentru ca nu stiu ce e real si ce nu, pentru ca nu stiu cand gandul imi aluneca pe sub baldachinele viselor sau printre certitudini… Nu stiu,