Dihotomii absurde: Dragobete vs. Valentine’s Day
Dincolo de orice speculatie, pana ca intaistatatorii de conjunctura a traditiei mioritice sa ii contureze aura de “sarbatoare ancestrala a iubirii”, Dragobetele nu a fost decat o traditie regionala de undeva de la periferia istorica a culturii romane, cu o arie de manifestare extrem de restransa. Si, probabil, daca sarbatoarea de import a Sfantului Valentin nu ar fi inceput sa atace cu miscari ondulatorii puritatea virginala a traditiilor carpato-danubiano-pontice in materie de iubire, Dragobetele ar fi ramas si acum doar o traditie consemnata pe undeva prin lucrarile cine stie caror culegatori de folclor semi-anonimi.
Dar pentru ca romanul si-a definit statutul de bastinas ultragiat ce-si apara cu flinta “nevoile si neamul” in fata oricarei invazii (inclusiv culturale) ca un soi de chintesenta a existentei sale milenare, Dragobetele a fost scos de la naftalina, cosmetizat si impins – prin supra expunere mediatica – direct in lupta (moral inechitabila) dintre valorile nationale si surogatele occidentale.
Pana la “zis si facut” calea a fost insa destul de lunga. In primul rand, cum etimologic, Dragobetele si toata familia (sa) intru traditii (“Vobritenia”, “Rogobete”,” Bragobete”, “Bragovete”) lasau impresia de concepte tributare unor origini “nesanatoase” (slave) – s-a purces la operatia de autohtonizare. In acest context, mai multi filologi s-au inghesuit sa demonstreze ca Dragobetele n’are nici in clin nici in maneca cu termenii slavi “dragu” si “biti” care ar putea forma expresia “a fi drag” si nici cu sarbatoarea “Aflarii Capului Sfantului Ioan Botezatorul”, numita in acelasi spatiu cultural slav “Glavo-Obretenia”, sarbatoare care ce are loc fix in aceeasi perioada a anului.
“Nu!”, si-au spus in barba cercetatorii, Dragobetele nu poate veni de la rusi, termenul trebuie sa fie prin excelenta mioritic si, mai mult decat atat trebuie sa isi si traga seva conceptuala din epoca pre-romana (ca de, oricum ai da-o, Dragobetele poate fi orice, numai latin nu). Si, ca sa vezi minune in ale potrivirii, lingvistii insufletiti de un avant national, au dedus ca termenul Dragobete provine din alaturarea a doua cuvinte dacice, “trago” – tap si “pede” – picioare.
Acum, fie vorba intre noi – presupunand prin absurd ca unul ca Gigi Becali chiar ar putea juisa cognitiv la auzul acestei tarasenii (din ratiuni de tap, nu din ratiuni de daci) – orice om care a studiat cat de cat panteonul geto-dac, nu poate gasi vreo conexiune intre figura aproape mitraica a lui Zamolxes si vreun (semi)zeu cu alura de Pan, Faun sau Dyonissos (sau alte zeitati asociate cu ideea de tap), pe care pletosii comati si pileati daci sa-l fi sarbatorit la inceput de primavara.
Paradoxul face ca aceasta operatie de modificare a identitatii suferita de Dragobete – are un iz de plagiat, mai ales daca ne gandim la faptul ca sarbatoarea occidentalului Valentin (a fost instituita de Biserica Catolica cu scopul de a inlocui Lupercalia, o sarbatoare inchinata fertilitatii si lui Faun, zeul agriculturii, un soi de rapsodie a ritualulilor sexuale, a carei simbolistica includea si copite si tapul aferent).
Buun. Dupa ce Dragobetele a beneficiat de o mutatie a identitatii, a fost supus si operatiei de compatibilizare cu religia dominanta, care l-a prezentat ca pe un flacau ce lua mintile fetelor si tinerelor femei, si pe care Maica Domnului l-ar fi transformat intr-o floare cu numele de Navalnicul. Nimic nou pe frontul de Est, unde religia crestina a asimilat “la greu” practici pagane pe care le-a introdus (sub o alta forma) in traditia bisericeasca (vezi: pomeni, colive, etc).
Pana sa ajunga insa o parte integranta a florei mioritice, tovarasu’ Dragobete a avut un rol si o activitate impresionante. Spre exemplu, in data de 24 februarie, se erija intr-un soi de judecator de conjunctura, “pedepsind” fetele si femeile care munceau in ziua respectiva – la orgasme paroxistice prin codrii mioritici (ca sa parafrazez un stiudiu al etnografului Marcel Lutic). Dar cum, Dragobete – Nedragobete – tot nu avea cum “aplica” personal fiecare pedepsa pentru fiecare nimfomana ancestrala ce popula teritoriul carpato-danubiano-pontic, Dragobete (asemeni lui mos Craciun) apela si la intermediari (flacai “confundati” de “vinovate” cu insusi zanul in cauza). Potrivit lui Marcel Lutic, expresia, des folosita pe vremuri, “Nu te-o prinde Dragobetele prin padure” isi are radacinile tocmai in aceasta practica “social – educativa”
Oarecum antagonic cu virila (semi)zeitate a spatiului carpato-danubiano-pontic, Sfantul Valentin a trait in secolul al doilea si a fost un preot pe timpul domniei imparatului Claudiu al II-lea, remarcandu-se, in special prin incalcarea unui edict emis de suveran, prin care se interziceau – pe perioada razboiului – toate casatoriile si/sau logodnele in Roma. Motivul acestei elucubratii imperiale – soldatii necasatoriti (fara responsabilitati familiale) ar lupta mai bine decat cei casatoriti – a fost considerat stupid de Valentin care a purces la a casatori in secret, orice pereche doritoare, evident pana cand a fost desconspirat, prins si torturat.
Peste cateva sute de ani, la sfarsitul secolului V-lea, cand inca Biserica Crestina se lupta pentru suprematie cu celelalte religii in imperiu, papa Gelasius a oficializat data de 14 februarie ca sarbatoarea Sfantului Valentin, sarbatoare menita sa inlocuiasca – dupa cum va spuneam si mai devreme – traditia pagana a Lupercaliei si tombolele maritale si orgiile aferente cu care aceasta venea la pachet. Practic, a fost vorba de o schimbare de Panteon si proceduri, intr-un cadru spiritual garantat de Sfantul Scaun (de o implementare similara avusese parte si stabilirea Nasterii lui Iisus in data in care in Imperiul Roman se celebra Sol Invictus).
Revenind la oile noastre, toate aceste mutatii de identitate si spiritualitate (si adjustarile de ordin cosmetic) au creat un opozant (cvasi)autohton pentru Sfantului Valentin (dar si pentru tot pogonu’ de simboluri kitchoase venite la pachet cu sarbatoarea in sine). Dar, daca stai bine si te scarpini pe circumvolutiuni, nu poti sa nu ajungi la concluzia ca dihotomia “ziua autohtona a indragostitilor” vs “ziua mondiala a indragostitilor” este pur si simplu o stupizenie. Bine, din punctul meu de vedere, sarbatorile (ambele) sunt in sine stupide. De ce? Pentru ca se adreseaza unor oameni total lipsiti de imaginatie, unor oameni dispusi sa urmareasca pas cu pas un calendar impus al starilor de spirit. Si, la urma urmei, exista – de mii de ani o zi a iubirii… care se sarbatoreste – atunci cand iubesti – de 365 (uneori 366) de ori pe an. Pur si simplu…
3 comentarii 
Comentati insemnarea 
Un playlist continand cele mai triste piese compuse vreodata. Un playlist care transcende timpul si spatiul si care ignora limitarile si prejudecatile de tot felul: gen, curent, nisa, notorietate. Pur si simplu muzica trista...
Foarte frumoasa insemnare, si foarte bine documentata! Dar, nu stiu de ce te-ai suparat pe Dragobete, tocmai tu, care erai totusi adeptul acestui “zeu” pagan in viata de toate zilele!:)
De fapt, nu stiu daca sunt de vina numai zeii pentru neimplinirile noastre. E o problema care inca se mai discuta in Olimp, sau Walhalla, sau alte cartiere generale ale lor…:)
Valorile….Hmmm.Oare ce sunt valorile într-o societate care este construit? din reguli ?i idei preconcepute? Cu cât apar mai multe reguli cu atât ne complic?m mai tare existen?a.Eu nu cred în valorile create de societate.Societatea creaz? “valori” în multe domenii de activitate.Spunem despre cineva c? are valoare doar atunci când îmbin? ?tiin?a cu spiritualitatea.Un om care urc? pe scara ierarhic?, are mari ?anse s? cad? în picaj.Mul?i dintre noi facem eforturi mari s? ajungem directori, oameni importan?i f?r? s? ne mai gândim o clip? la Creator.Devenim reci, egoi?ti, f?r? inim? cu cei care ne sunt subalterni.Competi?ia creeaz? mon?trii nu valori.Adev?ratele valori stau ascunse în interiorul nostru. Acestea sunt nestematele noastre pre?ioase care trebuiesc scoase la lumin?.Odat? descoperite, putem s? le oferim celorlal?i necondi?ionat.În prezent avem atât de multe “valori” din punct de vedere al cuno?tin?elor acumulate (doctori, academicieni).Privim în jur ?i observ?m c? aspectul uman, iubirea, iertarea, în?elegerea au disp?rut.Tr?im într-o societate bolnav?.Fiecare ne-am adus aportul la construirea acestei societ??i.
A venit vremea s? corect?m acolo unde am gre?it din incon?tien??.Oamenii morali sunt adesea fal?i.Ego-ul lor plesne?te de moralitate.Imaginea pe care o afi?eaz? un om moral este adesea de peniten?? dorind s? arate lumii întregi ce fapte m?re?e a f?cut de-a lungul timpul.A?teapt? recunoa?tere atât pe plan na?ional cât ?i interna?ional.A f?cut tot ceea ce a f?cut pentru ca s? aib? o imagine bun?.Doar atât!Se simte bine în aceast? postur?.To?i vor afirma c? este un om moral drept de urmat.Din p?cate doar orbii ?i surzii pot considera o astfel de persoan? moral?.Adev?rata moralitate st? în lucrurile f?cute din inim? care nu au nevoie de omagii ?i nici de recuno?tin??.De fapt, moralitatea este un cuvânt care nu are nimic de-a face cu spiritualitatea autentic?.Este un cuvânt care nu are de-a face cu iubirea ci mai degrab? cu f???rnicia.Oamenii a?a zi?i morali, care se c?l?uzesc dup? anumite coduri de etic?, sunt de fapt fal?i.Ace?tia sunt de cele mai multe ori un pericol pentru societate pentru c? nu fac altceva decât s? manipuleze masa de oameni.
@Amica – Cateodata, noi oamenii decojim lumea de sens si o imbracam in aparente doar pentru ca – intr-un fel sau altul – avem senzatia ca asta ne cere destinul, timpul, Dumnezeu… Asa ca de multe ori, noi oameni, nici macar nu ne dam seama ca pur si simplu nu ne-o cere nimeni, o facem pentru ca asa vrem/credem.