Iluzii si conjugari
De dimineata, cand cotrobaim a nu stiu cata oara dupa niste blestemate de chei, brusc mi-a venit sa conjug verbul a simti. Admit, e o idee tampita, cine poate avea asemenea preocupari in genul eu simt, tu simti, noi simtim…. Si asta, inainte de rasfatul matinal al papilelor gustative cu cofeina sau, ma rog cine stie ce alt substituent. Se poate, ce-i drept, sa fie o forma incipienta de masochism, datorata faptului ca nu-mi aduc aminte nici unde am pus cheile si, daca stau bine sa ma gandesc, nici ce-am visat.
Retrairea visului din noaptea ce tocmai s-a incheiat in fata cestii de cafea e un soi de ritual pe care-l execut, pavlovian, in fiecare dimineata. Dar de fapt, de data asta, ar fi chiar o minune sa-mi aduc aminte ce am visat, pentru ca, din cate reusesc sa constientizez, nu m-am ascuns sub aripa cine stie carei zeite balcanice a somnului de vreo 3 zile. In fine, imi tot rasuna in minte eu simt, tu simti, noi simtim.
Fiecare cu masochismele lui, veti zice, si implicit si eu cu ale mele. Ca si cioburile de vise. Azi, pentru ca nu am avut contact cu spatiul oniric, o sa incerc sa inlocuiesc exorcizarea iluziilor proaspat visate, cu altele mai vechi. De exemplu, mi-aduc aminte ca de cele mai multe ori O vad in vis. De fapt, gresit. O simt, in vis. Clar, nu-i pot distinge chipul, trasaturile, din cand in cand ii mai simt mainile sau buzele, dar de cele mai multe ori, doar ii percep prezenta. Ca si cum ar fi acolo… asteptand, la randu-i momentul in care ni se vor incrucisa drumurile, si in plan real.
Ca tot veni vorba, adevarul e ca multa vreme nu am inteles de ce atunci cand sarutam o femeie, nu era senzatia aia pe care o cunosteam din vis. Indiferent de tipul sarutului. Tandru, pasional, senzual, delicat, salbatic. Era altfel. Adica, total altfel. Evident, asta ma facea sa ma duc din nou catre tarmul ala relativ prielnic de la marginea noptii unde, ascunsa parca sub o masca inutila regaseam si, implicit, simteam, pentru a mia oara senzatia aia unica. De cele mai multe ori – alt vis recurent – buzele ni se cautau in noapte, pe langa zidurile nu stiu carei cetati sau, poate cine stie carui zigurat din Mesopotamia. Alteori, intr-un colt pierdut printre munti, pecetluim cu un ultim sarut, un nu stiu ce ev mediu intunecat. Adevarul e ca inca O caut. Invariabil, auto-inundandu-mi ilicit sinapsele cu simturi.
Ce-i drept, am incercat sa ma erijez de cateva ori in Pygmalion si sa mi-O construiesc. Ma rog, asa cum m-am priceput, n-am atestat de sculptor in suflete. Claie peste gramada, in final nu mi-au ramas decat niste pete de gips pe maini si pe suflet si cateva zeci, sute de Galatee, stocate constiincios prin colturile memoriei. Si in mine, conjugarea asta stupida si recurenta eu simt, tu simti, noi simtim… Ah da, evident… Si niste rani de dalta pe degete, dar asta face parte din riscul asumat al meseriei, nu?
Ca tot veni vorba, deseori mi-am asumat si acea, sa-i spunem, penitenta aproape maladiva. Nopti solitare sau orgiace, nedefinite sau, pur si simplu, definite de orice. Vorba ceea, la urma urmei there are no unbreakable bonds. At least when it comes to dreaming.
Da, stiu… Veti spune ca sunt genul ala de visator de sorginte donquijoteasca care, frustrat de ceea ce-i ofera lumea, isi cauta justificari in plan oniric. Poate. Si daca totusi ar fi asa cum credeti voi, la urma urmei, tot ar trebui sa existe si cineva care sa se ia in piept cu morile de vant, nu? Nu simtiti asta?
9 comentarii 
Comentati insemnarea 
Un playlist continand cele mai triste piese compuse vreodata. Un playlist care transcende timpul si spatiul si care ignora limitarile si prejudecatile de tot felul: gen, curent, nisa, notorietate. Pur si simplu muzica trista...
Am simtit nevoia sa slefuiesc si pe aici… macar putin. Reminiscente ale chestiei aleia cu Pygmalion, probabil.
Stii, legenda nu spune daca Pygmalion era si fericit.Asta e o omisiune importanta.
Yin, multumesc. Pur si simplu, comentariul asta face cat toata insemnarea… Pur si simplu multumesc…
Cand conjugi un verb… cred ca ar trebui sa ne gandim daca conjugam doar un verb, sau conjugi senzatia acelui verb… am impresia ca este vorba de a 2-a “proprietate” cand vine vorba de tine.
Rudy, fiecare dintre noi cauta pe Cel sau pe Cea care va sa vina… oricum, eu sper sa vina, sper sa si ramana… in cazul tau. Deocamdata am impresia ca eu m-am oprit din cautat si incerc sa vad daca Poetul este Cel ce va veni, este chintesenta… Aceluia
Woddy, Poetul tau nu va veni, el este si a ramas. Al tau. Acolo. Pentru tine. Fara verbe si conjugari.
Multumesc Rudy, stiu ca asa este. Am vorbit, vom mai vorbi, mai mult, i-am explicat ca il merit pentru ca ma face fericita :)
Iar tu… tu meriti ceea ce iti doresti… nu vreau sa zic ca nu ai cautat indeajuns! dar o sa vina si pentru tine
Multumesc Woody…
de cand ma stiu mi-au placut povestile nemuritoare..bon à savoir una cu talc: un print trist cu multe regate isi dorea sa gaseasca femeia perfecta..a chemat cea mai buna vrajitoare si i-a ordonat sa ii indeplineasca visul..asa ca, aceasta a cautat o balerina, pentru ca avea picioarele “cele mai perfecte” (stiu,nu exista superlativul cuvantului perfect, el insusi fiind superlativ)..a cautat o croitoreasca, pentru ca avea “cele mai perfecte” maini, a cautat o printesa, pentru ca avea “cel mai perfect” chip, a cautat o cantareata, pentru ca avea “cea mai perfecta” voce..si luand de la fiecare partea perfecta a facut un mélange al femeii perfecte..dar cand a prezentat-o printului, fiecare particica a incaput sa faca ce stie mai bine,dar fara armonie..picioarele baletau in legea lor, mainile croiau in legea lor….nu se simteau..reflexivul conteaza..asa ca sper ca poti declina verbul sa poti simit la fel ca in vis :)
Delacroix, intr-un moment de sevraj, probabil… spunea ceva in genul.. “quanto dirne si dee non si puo dire”…
Paradoxal sau nu, visele astea recurente reprezinta unica certitudine. Asta nu inseamna ca imi asum o realitate cognitiva, doar ca, din cand in cand ajungi sa constientizezi ca, pur si simplu, secretul intunericului e lumina, iar chintesenta luminii, intunericul…
Cat despre declinari… Stii, am o senzatie ce se manifesta organic, ca un soi de lema a constientizarii… Atunci cand voi fi in bratele carora le apartin voi simti. Nu caut perfectiune. De fapt, nu caut… ci, mai degraba, as vrea sa gasesc acel suflet, la fel de imperfect ca si al meu, care, din cine stie ce ratiuni rezida in alt corp si, din fara ratiune, ma cauta la randu-i.
[...] Iluzii si conjugari… [...]