Louvre – extaz si agonie in umbra unui suras
- Monday, February 16, 2009, 16:33
- Carousel, Instantanee de lumina, Paris
- 1,928 vizualizari
- 2 comentarii
Cam zece, douazeci de pasi si orice urma de indoiala este repede inlaturata lasand loc unei (amare) certitudini: surasul Giocondei a devenit – pentru marea majoritate a contemporanilor nostri – esenta a tot ceea ce inseamna Louvre. Aproape fara nici un fel de interes fata de celelalte 35 de mii de exponate, cei ce intra in grandiosul muzeu parizian, se circumscriu unui ritual de conjunctura si se inghesuie cu mic cu mare intr-o veritabila procesiune pe traseul marcat – cu litere de-o schioapa – catre Mona Lisa lui da Vinci.
Goana dupa Gioconda, incepe cu niste scari deasupra carora troneaza Victoria din Samotrace – statuie care mai suscita cat de cat interesul unor turisti ce – fie ca o recunosc, fie ca o confunda cu Venus din Milo – si continua apoi cu parcurgerea – in fuga – a catorva galerii frustrant de suprasaturate cu opere ale marilor maesti renascentisti. Inflatia de crucificari, de madone cu prunci, de sute de alte scene mitologice sau religioase iti lasa un gust amar – nu doar pentru ca nu ai timp sa te bucuri de fiecare in parte, ci si pentru faptul ca aglomerarea in sine atenueaza orice posibila vibratie spirituala.
In fine, la un moment dat, o rapsodie atipica a rafalelor de flash-uri, condimentata cu un murmur multi-lingivstic, impune un ritm din ce in ce mai alert coloanei de turisti care se deplaseaza (prin impingeri) catre portretul nevestei lui Francesco del Giocondo, pana cand – aproape ignorand ultimele cateva tablouri – se ajunge in sala cu aer rarefiat in care este expusa panza in care Leonardo a imortalizat-o pe Lisa Gherardini. 
Aici, din punctul meu de vedere – asteptata juisare cognitiva in fata Giocondei cat si starea de semi-excitare nervoasa indusa de-a lungul traseului, parca nu au mai avut, la vederea Mona Lisei, nici un fel de sens. Am putut sesiza doar faptul ca tabloul in sine este mult mai mic in realitate decat in imaginea conceputa la nivelul sinapselor mele si ca aceasta capodopera a lui Leonardo, nu-mi transmite absolut nimic. Ma rog… transmite un zambet, un suras enigmatic (dar nici pe departe la fel de profund ca cel pictat de acelasi Leonardo pe chipul lui Ioan Botezatorul in panza omonima) dar doar atat.
Dincolo de surasul Giocondei, Louvre este aproape pustiu si, aproape intens dar, dincolo de toate, frustreaza. Spre exemplu, intr-un hol anost dintr-un subsol pe masura, am putut descoperi cel mai vechi exponat din Louvre, o statuie veche de 9000 de ani (Epoca pre-ceramicii din Neolitic B), descoperita (impreuna cu altre trei) in localitatea Ain Ghazal din actuala Iordanie. Chiar daca va ramane la Louvre numai pentru pana in 2027, nu multa lume este interesata sa vada aceasta opera stranie realizata din gips calcifiat prin tehnici pirotehnice primitive, desi – la drept vorbind – o parte din vina pentru semi-ignorarea ei o poarta si administratorii muzeului care au dosit-o intr-un cotlon obscur al cladirii pariziene.
Ceva mai expuse, dar cu toate acestea, aproape la fel de neinteresante pentru turistul modern sunt remarcabilele opere de arta ale civilizatiilor care s-au succedat prin Orientul Mijlociu sau prin Africa de Nord, Africa Centrala sau Oceania, carora francezii in netarmuritul “altruism”, le-au gasit adapost prin ungherele muzeului din Paris departe de riscurile cu care aceste exponate s-ar fi confruntat daca ramaneau in spatiul in care au fost descoperite. Ziduri, coloane, morminte, sfincsi, cariatide, porti, frontispicii, statui, sarcofage si chiar pereti intregi din temple, palate sau alte cladiri si-au gasit un loc prin catacombele sau camerele de la Louvre.
Leu inaripat din Asiria, Fragment din Enuma Elis (Babilon), Sfix (Egipt), Scribul (Egipt)
Codul lui Hammurabi (Babilon), Arta africana (Congo), Arta africana (Camerun), Statuie Moai (Insula Pastelui).
Bucata zid din peretele unui templu din Luxor (Egipt), Leul lui Isthar (Babilon), Poarta lui Sargon II (Asiria)
Cu toate astea, marea majoritate a exponatelor vechi din Louvre, atrag doar un public “de nisa”, exceptie facand cateva obiecte precum codul lui Hammurabi (langa care isi fac poze toti studentii la Drept) si alte cateva. Daca Gioconda este vazuta de aproximativ 8 milioane de turisti anual (de unii si de cateva ori), Scribul daca abia atrage privirea a 70 de mii de vizitatori. Sunt insa obiecte – in general miniaturile – pe care le observa numai cateva zeci dintre cei care trec pragul Louvre-ului. Gandul ca aceste opere au fost mutate din locul in care au stat mii de ani – numai pentru a fi usor accesibile francezului, neamtului sau englezului si faptul ca acum mai nimeni nu e interesat de existenta lor, lasa un gust amar. Faptul ca peretii Louvre-ului reflecta o veritabila inflatie culturala, facand aproape imposibila punerea in valoare a fiecarei opere, il amplifica si mai mult… Dar, “c’est la vie…” cum zice rusul Goethe.
In epoca publicitatii agresive si a focalizarii atentiei spre un anumit punct, uitandu-se de varietate, de origini, de esenta si spre lauda superficialitatii, e normal ca “mainstream”-ul sa se concentreze asupra evidentului. Bine punctat! :) Si nu spun cati dintre vizitatori nu sunt decat snobi care vor afisa imaginile cu Luvrul si vor spune cum erau imbracati cei din fata sau din spatele lor. Neamtul J.K. Jerome ar jubila de satisfactie :p
mi-ar fi placut sa colind muzeul cu tine…