Mia vita – Cioburi de terracota
Cred ca trecusera cateva zile din momentul in care am inceput sa descopar singur casa bunicilor, dincolo de limitele gratiilor de lemn – tipice la vremea aceea – paturilor pentru copii. Si stiu ca primul lucru care m-a intrigat, a fost soba de terracota din camera si mirosul de cetina arsa degajat de vreascurile aruncate cu recurenta in foc de o mana grijulie.
In mintea mea, am asociat dintotdeauna caldura degajata de soba aia de terracota, cu un soi de vraja, realizata, exclusiv pentru mine, de mainile slabe si noduroase ale bunicii si, probabil ca de atunci am capatat si reflexul pavlovian, ca de fiecare data cand ajung acolo iarna, sa simt nevoia de a-mi lipi spatele de placile fierbinti de terracota.
Asa aveau sa ma prinda ani la rand iernile petrecute in casa bunicilor, pana cand, in adolescenta am inceput sa optez pentru alte destinatii de vacanta, iar soba mea a fost abandonata in detrimentul unei centrale termice moderne. La urma urmei, tempora mutantur et nos mutamur in illis.
Oricum, acolo, cu spatele lipit de soba, am visat pentru prima oara la casa mea alba cu ferestre imense ce dau spre mare si tot acolo, am proiectat imaginar primele mele seminee. Acolo, intr-o cvasi-simbioza de conjunctura cu placile rosietice de terracota am visat pentru prima data la Ea si tot de atunci o caut…
Da, au trecut anii… iar timpul si-a lasat amprenta si pe soba din casa bunicilor si pe sufletul meu. Icoanele vechi troneaza in aceleasi locuri ca si atunci, si nu stiu de ce, cateodata chiar am impresia ca ingerii aia pictati pe lemn ma privesc ca si cum m-ar recunoaste… Ca si cum si-ar da seama ca, in ciuda aripilor frante – tipice de altfel oricarui inger damnat si in ciuda ridurilor crestate de vreme si decadenta, undeva in mine se mai afla copilul care credea in zborul lor…
Ramai cu bine, iunie… cu ciresele tale amare si cu zilele tale toride si obositoare…
14 comentarii 
Comentati insemnarea 
Un playlist continand cele mai triste piese compuse vreodata. Un playlist care transcende timpul si spatiul si care ignora limitarile si prejudecatile de tot felul: gen, curent, nisa, notorietate. Pur si simplu muzica trista...
Cred ca iunie a fost la fel pentru toti…cu cirese amare, si restul…
Eu am trait asa ceva, oarecum, in casa parintilor, casa in care stau si acum. Stau la munte, intr-un orasel mic, asa ca sobele de teracota imi sunt tare familiare. Numai ca trosnetul lemnelor e, acum, ca un moft… As fi vrut sa am si eu bunici ca voi toti… Am avut o strabunica ce a jucat rolul de bunica, cu mare implicare… S-a dus si ea, ca orice om…
Frumoase gandurile tale… Ce bucuroasa te-o privi ea de acolo de unde sunt si ingerii ce te recunosc din icoane…
Da,intr-adevar si in amintirile mele se regasesc mirosurile sobei incinse si fascinatia focului in vatra,amintiri pe care incerc cu perseverenta sa le reactualizez.
ei bine, eu am inca o casa cu sobe de teracota, acum sta mama acolo, care mama imi face in fiecare an dulceata de cirese amare si de nuci verzi, care nuci sunt extraordinare, care extraordinar se afla in detalii si detaliul asta al copilariei e cel mai important in evolutia noastra, care evolutie duce ca intr-o roata spre primele locuri vazute, simtite, pipaite…in definitiv, imbatranirea nu e decat un tactil suprasolicitat…bat campii, ma duc sa mananc dulceata si s-o sun pe mama si sa-i spun ca n-am mai fumat demult o tigara la mormantul bunicii, asa cum ne-a rugat babutza inainte sa moara.
Cand dupa luni de vara mocneste primul foc de lemne in soba de teracota ai impresia ca timpul sta in loc sau chiar se intoarce.Te duce cu gandul la prima zii cand inca erai un copil si pentru prima data ai constientizat ce poate face acel obiect inalt cat camera rece,initial si calduros in cateva ore.
Mirosul lemnelor arse,peisajul mirific al flacarilor dansand mereu m-au fascinat.
@… poate ca da… poate ca ai dreptate… l-as ingropa printre urnele mele de cenusa, daca as sti cum…
@nami … nu pot sa spun nimic altceva… decat, multumesc.. Cine stie poate ca intr-un fel sau altul fiecare din noi avem un astfel de mic refugiu cognitiv in care ne odihnim gandurile de stresul si oboseala acumulate in timp…
Stii, poate ca intr-un fel sau altul nimeni altcineva nu va putea sa simta asa cum simti tu prezenta sobelor de terracota. Pentru spatiul asta urban raman doar relicve dintr-o epoca trecuta. Vezi tu, nami, intr-un fel sau altul fiecare din noi apartinem unui anumit spatiu. Din pacate constientizam asta poate mult prea tarziu….
Alina… stiu ca sunt grobian, dar mi-ai facut o pofta enorma de dulceata si de piesa ta – pe care tot incerc sa pun mana si nu reusesc – cea cu “ai vandut marea mea pentru o noapte”… Sa clipesc des, sa zambesc subtil? Te imbratisez si multumesc ca existi…
@Oana – nu cred ca facem rau daca incercam sa reactualizam senzatii si trairi dintr-un trecut care ne inunda cu o stare de bine…
@corina – cum spuneam mai devreme in fiecare din noi exista un coltisor obscur in care acumulam experiente frumoase si in care ne retragem atunci cand, cu mainile si sufletul ciobite de oameni si timp… simtim nevoia sa ne regasim linistea si gandurile frumoase…
De ce imi multumesti mie mereu?… Spun lucruri asa obisnuite si pun intrebari la fel… Oare merit un multumesc din partea ta?…
Cateodata chiar te condamn… de ce atatea neologisme?… Dar ma cert, parca, apoi… Nu am dreptul sa judec pe nimeni, cu atat mai putin pe tine… Si ma gandesc ca niciodata nu o sa fiu in stare sa scriu asa frumos si asa “plin” cum o faci tu… Te admir si ma tem de gandirea ta care poate ramane numai pe pagini virtuale si in vietile celor ce te “citim”, ma tem de gandirea ta sa nu ramana in anonimat si de sufletul tau, sa nu primeasca ceea ce cauta ca un adevarat impatimit… iubirea…
peste fiecare gand din si despre copilarie se afla , imaginar, o aripa de inger
@nami – simt taina iubirii lipita de pleoape inca din copilarie…
@Pusa – frumos stii sa despletesti ganduri… cu cine oi semana?