Tango – cand talpile picteaza muzica
O imbinare simpla si totodata sofisticata de senzualitate, pasiune si melancolie, o dimensiune singulara a unei rapsodii complexe de sentimente antagonice, tangoul a evoluat dintr-o forma de arta locala in ceea ce George Bernard Shaw a definit ca “o expresie verticala a unei dorinte orizontale”.
Desi pentru cei mai multi tangoul nu reprezinta decat un dans spectaculos creionat in jurul unei suite senzuale de pas de deux, pentru cativa el este poate cea mai vibranta forma in care ar putea fi vreodata prezentanta, o intreaga istorie a sentimentelor umane.
Cu toate ca se stie aproape sigur ca tangoul a aparut in Argentina, undeva in jurul anului 1880, ceea ce se cunoaste efectiv despre nasterea sa se apropie mai degraba de ideea de mit decat de cea de istorie concreta. Chiar si originea cuvantului tango insusi pare sa descinda dintr-o istorie cu nuante mitologice. Din punct de vedere etiologic, teoria general acceptata este ca termenul tango are origini africane, insemnand “spatiu inchis” sau “teren rezervat” fiind adus in Argentina pe la mijlocul secolului al XIX-lea, odata cu valurile de sclavi veniti de peste mare. O alta versiune a aceleiasi teorii prezinta originea cuvantului tango ca o derivatie din verbul latin tanguere - a atinge, importat din portugheza in creola. Dar, indiferent de origine, exista certitudinea ca, initial, cuvantul tango desemna locul in care sclavii si negrii liberi se intalneau sa danseze la sfarsitul saptamanii.
Interesant pentru epoca in care s-a nascut tango-ul este faptul ca Buenos Aires-ul de la sfarsitul secolului 19, devenise punctul terminus pentru un lung sir de emigranti din toate celelalte colturi ale lumii: africani, spanioli, italiani, nemti, polonezi, rusi, englezi si evrei au creat alaturi de indigeni un amestec cultural aparte din care din care isi trage seva si tangoul. In ritmurile si linia melodica a tangoului se impletesc „la contre dance-ul”francez, valsul german, polka sau mazurka central europene, habanera cubaneza, milonga argentiniana si uruguayana, flamenco-ul iberic si ritmurile candombe africane.
In ciuda numeroaselor mituri care-i stabilesc originea, cel mai probabil tangoul s-a nascut in stabilimentele din districtul abatorului Corrales Viejos, unde ritmurile afro-argentiniene s-au intalnit cu milonga uruguayana si argentiniana, cu polka europeana si cu habanera cubaneza. In barurile, bordelurile si salile de dans ale periferiei, unde emigrantii se amestecau cu compadritos locali jucand carti, intrecandu-se in felurite moduri, dansand, sau pur si simplu discutand inainte sau dupa consumarea de servicii erotice furnizate de catre practicantele celei mai vechi meserii din lume, s-au auzit, pentru prima data laolalta, sunete de vioara, de chitara si de bandoneon.
Paradoxal insa, cum rigorile vremii creionau o alura obscena dansului dintre un barbat si o femeie (mai ales in cazul unui dans senzual), primele cupluri de dansatori de tango au fost formate exclusiv din barbati. Contrar perceptiei din zilele noastre in privinta unui astfel de cuplu, la sfarsitul secolului al XIX-lea, perechile de barbati care dansau tango atrageau atat admiratia dar cat si disponibilitatea doamnelor. Din experimentele, repetitiile si improvizatiile acestor cupluri s-a nascut practic tango.
Va trece insa multa vreme din acest moment si pana cand tangoul va ajunge , intr-un final, “fiul iubit al Argentinei”, timp in care tangoul va trece (cu brio) testul unor veritabile delicte etice, al unor mutatii coregrafice (care sa inlature amprenta pacatoasa a periferiei) precum si testul de compatibilitate cu spiritul politic al Argentinei (fiind deseori subiect de disputa intre politicienii indigeni).
In tango, totul incepe cu o imbratisare arcuita in setea unei pasiuni iluzorii, decupata parca dintr-o poveste de dragoste fragila dar pasionala si continua cu invaluirea celor doi protagonisti intr-o indefinita eruptie emotionala ce porneste de la gelozie, tristete, indoiala si ura ajungand, intr-un final, pana la moarte.
Intensitatea aparte a ritmului si a liniei melodice nu numai ca face imposibil pentru audienta sa perceapa daca cei doi dansatori se iubesc sau se urasc, dar, de multe ori chiar si acestia din urma ajung sa nu mai fie siguri de relatia dintre ei. Versurile si muzica tango induc o stare speciala, in care personalitatea partenerilor este definita temporar exclusiv de sentimentele lor nefiltrate cognitiv.
Tango este pur si simplu o conversatie intre doi oameni, conversatie care se traieste cu fiecare celula a corpului si mintii. Un bun dansator de tango este cel care asculta muzica, cel care danseaza muzica in sine si nu urmeaza o suita de pasi impusi. Un bun dansator de tango nu este altceva decat un pictor… ce picteaza muzica cu propriile talpi.
Carlos Gardel – A media luz
Georges Boulanger – Avant de mourir
Carlos Gardel – Por una cabeza
14 comentarii 
Comentati insemnarea 
Un playlist continand cele mai triste piese compuse vreodata. Un playlist care transcende timpul si spatiul si care ignora limitarile si prejudecatile de tot felul: gen, curent, nisa, notorietate. Pur si simplu muzica trista...
Excelent documentat!!! Frumos scris! Din cum ai vorbit as putea jura ca si dansezi tango, dar nu te-am vazut niciodata la milonga… iar titlul imi aduce aminte de o discutie de acum 2 ani cu cineva… hmmm.
Evenimentul de la Carturesti a avut acelasi feeling ca milongile frumoase si senine de pe Lipscani la inceputuri, cand, desi nu ne stiam toti ne luam in brate si dansam. Mai pe mic, mai pe mare, cum puteam. Tangoul are sens daca iti transforma dansul in ceva, fie sentiment, fie idee, fie gand, fie numai prezenta…Milonga are sens daca oamenii o percep altcumva decat un mare/mic loc unde se danseaza tango…Milonga de la Carturesti, cu oameni-dansatori milonguero mai mult sau mai putin initiati, dar atinsi de muzica si spiritul tangoului-asa cum i-am vazut atunci, nu poate decat sa ma faca fericit. “ASI se baila el tango”…Zambesc, imi amintesc de primii pasi, si increzator si calm ma indrept spre un viitor frumos, in care noii milongueros vor trai intr-un spirit comun cu vechii milongueros (chiar de-ar fi ei in baston si vor bombani “Pe vremea noastra …”). Sa ne bucuram de dans si sa ne amintim ca unii nu cred intr-un Dumnezeu care sa nu stie sa danseze…
Articolul despre Istoria Tangoului este foarte frumos si la obiect. Putini stiu ca un bun dansator de tango este cel care asculta muzica, cel care danseaza muzica in sine. Si cum sa o exprimi cel mai bine daca nu intelegand-o si repovestind-o?! Si cum sa o intelegi muzica tangoului daca nu aplecandu-te asupra cuvintelor (“letras”), asupra istoriei si conditiilor in care a fost creat un cantec, evoluat un cantaret. Din pespectiva “Cum as putea sti cine sunt, daca nu stiu de unde vin?!” as dori sa adaug, cu umilinta la acest frumos articol, o idee, aceea ca indiferent cum s-a transformat si se va tranforma tangoul-baile y danza-idee de autenticitate se va pastra. Alma portena, milonguero verdadero, milonga con buen aire nu sunt sintagme desuete, dar cu insemnatate pentru cei care apreciaza tangoul, un trio inseparabil al dansului, partenerilor si muzicii…
Tangoul este dansul vietii si iubirii iar tu ai reusit sa dai forma senzatiilor si starilor pe care le poti exprima numai prin tango.
Tango… o suita de trairi apartinand conditiei umane, un tablou muzical ce o descrie in toata splendoarea ei. Va vine sa credeti ca unii n-au dansat nici macar o data in viata un tango? Va dati seama cam cat de goala trebuie sa fie ea? Poate, dar e mai bine decat cei care si-au permis sa danseze numai pe jumatate, cei carora le-a fost teama sa dansaeze pana la moarte. Ne-am ales cu bagare de seama partenerul de dans conform unei liste nescrise dar deosebit de lungi. Am dansat scena cunoasterii inocente, apoi pe cea a iubirii profunde, a geloziei, a urii infinite si iar a dragostei. Am intrat in cercul extazului si al agoniei insa n-am putut merge niciodata pana la capat alaturi de partener. Asta nu ne face oare mediocri? Nu denota asta lasitate in fata mortii? Nu datoram oare fiintei noastre curajul de-a merge pana la capat cu credinta nesfarsita in propriile iluzii, cu doua aripi frante si talpile arse dar cu zambetul pe buze si cu fruntea sus?
Apropos de tago, sper ca pe 1 Aprilie veti fi la Sala Palatului domnule, ca tot va place dansul.
intr-adevar: cand talpile picteaza muzica. la asta ma gandeam in timp ce urmaream pasiunile pe care le transmiteau el si ea dansand pe „Queias de Baudoneon”. si incercam sa-mi imaginez o panza care sa se intituleze „Tango”. pote s-o gandi vreun artis in ale culorilor…..
…de ce nu mai scrii?
@la sastresa – nu sunt acel cineva, sunt doar un sculptor de suflete pierdut pe la periferia timpului. Cat despre dans… da cateodata ma mai desavarsesc barbat pe ritmuri sud-americane…
@Lucian – frumos spus: “Sa ne bucuram de dans si sa ne amintim ca unii nu cred intr-un Dumnezeu care sa nu stie sa danseze…”
@deianeira – ceea ce am scris e un soi de autopsie primitiva a amintirilor.
@butterfly – la vremea cand ai lasat mesajul, incercam sa agat rasarituri decolorate de mainile timpului. Poate altadata…
@Iulia – visul asta al culorilor isi intinde povestea de la un capat al vietii la altul. Aproape ca ar trebui sa facem semn luminii sa ne intre in casa:-)
@Mirare – pentru ca lumea asta de dezordini clandestine ajunsese sa se prelinga peste marea mea de indoieli.
:) Te-ai intors…cu tangoul cuvintelor tale, cu tangoul simturilor si trairilor tale…
Tangoul, dansul pasiunii pe care-l simtim pulsand in si cu tot sufletul si trupul nostru atunci cand ne lasam in voia lui…
Picteaza-ne sufletele cu vorbele tale :)