Blog me to the end of love…
O privea tacut… de parca, dintr-o data, lumea devenise imobila…
Pur si simplu simtea ca fiecare parte din sufletul lui aluneca, subtil, catre lumea ei, izbindu-se cu recurenta de zidurile de neincredere pe care, viata, ceilalti barbati si infuziile continue de deziluzii, le ridicasera in jurul fragilei ei singuratati. Respira convulsiv atunci cand fiecare cuvant pe care-l spunea, se transforma, aproape instantaneu intr-o gramajoara de particule multicolore, spulberate de acel zambet, aproape trist…
Il privea tacuta… de parca, dintr-o data, lumea devenise imobila…
Ii citise gandurile de multe ori si culmea, se regasea in fiecare din cuvintele lui aruncate parca sfidator intr-o lume virtuala, careia nici unul dintre ei nu-i apartinea. Respira convulsiv atunci cand il stia trist, zambea complice atunci cand percepea mesajele catre ea, ascunse printre conotatii si sintagme inutile. Simtea cum sufletul ei aluneca, direct si simplu catre bratele lui, carora, aproape sigur, le fusese destinata sa apartina…
Atunci cand nu scria despre ea, proiecta imaginar seminee pentru casa alba, cu ferestre mari pe care o vazuse de atatea ori in vis. Inchidea ochii si aproape ca auzea zgomotul valurilor ce se spargeau cu recurenta de tarmul iluziilor lui. Ii simtea bratele incolacite de gatul lui si atingerea pielii, pe care a cunoscut-o inca dinainte de a o cunoaste pe ea.
Atunci cand nu scria despre el, decora imaginar camerele casei albe, cu ferestre mari ce dadeau inspre mare, pe care, o vazuse de atatea ori in vis. Inchidea ochii si aproape ca se pierdea in pasiunea tandra a unor maini ce-i mangaiau imaginar pielea… Se trezea cateodata zambind subtil la gandul ca, la un moment dat, fiecare dimineata ii va gasi capul odihnindu-se pe pieptul lui si-i va asculta bataile inimii careia stia ca apartine…
Cateodata se pierdea in vise. Decojit pana la uzura de femeile carora le vanduse iluzii o viata. O astepta pe Ea… si-l durea neincrederea pe care, o simtea in cuvintele ei. Astepta tacut, intr-o penitenta asumata si auto-impusa. La urma urmei, el fusese cel care tradase iubirea dintre ei, inainte ca ochii lor sa se fi vazut vreodata.
Cateodata se pierdea in vise. Inundata pana la prea-plin de femeile carora el le vanduse iluzii o viata. Stia ca o asteapta, insa-l privea cu neincredere, pentru ca, la urma urmei, cel pe care-l visase ea era mai degraba un sfant ocrotitor si nu un amant dezlantuit…
Noaptea invarte iar roti invizibile peste iluziile lui…
Dimineata incheaga iar in cioburi de tristete himerele ei…
Undeva departe… doua umbre danseaza pe o plaja pustie… asteptand… sa le fie dizolvata inutilitatea…
16 comentarii 
Comentati insemnarea 
Un playlist continand cele mai triste piese compuse vreodata. Un playlist care transcende timpul si spatiul si care ignora limitarile si prejudecatile de tot felul: gen, curent, nisa, notorietate. Pur si simplu muzica trista...
Incercand o explicatie psihologica celor descrise de tine, poate ca problema nu a constat neaparatin neincredere…ci in faptul ca, uneori, doi oameni nu se asculta cu adevarat in ceea ce au de spus.Sau, poate ca nu reusesc sa se auda, pentru ca intre ei se afla un zid creat de propriile lor iluzii…Poate ca exista cerinte minime care nu sunt indeplinite.Si asta tine de deosebirile de structura.
Dar, totul poate fi un prilej de invatatura.
Oare de ce simt ca este cu “va urma” si nu cu “a fost”?
Iubirea care doare cel mai tare e iubirea visata, iubirea dorita, iubirea parcursa cu sufletul si cu gandul mai mult decat cu trupul. Flacara ridicata din sine insasi, pentru care trupurile nu mai reprezinta un combustibil ci doar o combustie suplimentara. Cea mai arzatoare si mai grea dintre iubiri, cea care doare cel mai mult! Dar poate ca e si singura care ne apropie cel mai mult de iubirea totala, aceea in care ne topim cu totul, fara putinta de recuperare, iubirea aceea spre care tindem ca si cand ar fi propriul nostru rug!
Am citit randurile lasate de tine dupa ce scrisesm si eu cateva fragmente in caiet, sorbind o ceasca cu ceai, ghemuita la fereastra si privind ploaia.Cuvintele tale m-au facut sa uit pentru cateva clipe de toate aceste detalii.Mi-au amintit felul in care iubesc, in care pictez si in care cant la pian. Mi-au amintit de secvente alb-negru presarate cu emotii de zahar si de modul in care visez, aici, departe de iubirea mea…
Atunci cand nu scria despre el, visa cu ochi intredeschisi… dar cum sa reziste traind doar prin vis, proiectand intr-un viitor indepartat case din raze de soare, seminee imaginare, podele presarate cu pene din aripi?
Oricine, oricat de puternic, oboseste de-un zbor ce pare fara destinatie. Ramane doar gustul marii, pe piele, pe buze… si-un sentiment sfasietor si inutil, de dor… de dor de clipe, mai mult decat de cuvinte. De taceri, mai mult decat de sarutari. Si totusi…
Va urma?! Nu pot spune decat… blog me to the end of love, if there’s ever an end to that.
@Yin – care ar fi acele cerinte minime?
@per – totul e posibil… la urma urmei n-avem cum prefigura liniile sortii… chiar daca, din cand in cand, par adanc tusate in palme
@Maria “iubirea aceea spre care tindem ca si cand ar fi propriul nostru rug!” – mai pot adauga ceva?
@Rebeca – citindu-te percep cateodata aceleasi lucruri… Poate o fi un soi de reactie la sindromul – portughez – de saudade.
@Alexandra – va fi si un blog me like there is no tomorrow.:-) Gustul amar al valurilor, al ploii….. poate
Cred ca am visat de mii de ori casa visurilor mele cu ferestrele mari care dau spre mare si tu sti asta, am visat de multe ori ca undeva in timp am intilnit jumatatea dar a fost cindva …………. undeva ………stiu ca am murit impreuna imbratisati, incercind cu disperare sa ne protejam unul pe altul ……..cred ca privirea lui am vazut-o ultima data , ultima imagine. Caut fara incetare sa il gasesc, nu stiu cum arata stiu numai urmele pasilor lui pe nisip, sarutul……gustul pielii lui, mirosul…..Il caut ca di tine fara incetare ….
Ce pot sa iti mai spun eu, ca outsider?Poate ca ar trebui sa incerci sa afli singur.Daca, intr-adevar, vrei sa stii.
Sau, poate ca n-am vazut eu bine!
tristetea nu poate exista daca nu exista aviditatea dupa culorile vietii, de pe aripile cu polen mov ale iubirii, de pe bataile inimii…m-ai facut sa reflectez daca mai sunt urme de saudade in mine. le credeam de mult furate de fericirea cu care imi place sa traiesc fiecare moment, inclusiv momentele de liniste. m-am uitat din nou in mine si am gasit-o acolo, printre note de pian si versuri plouate cu lacrimi sarate….ai grija de inima…pup :)
@sam citeste asta
@Yin – Nu vreau sa fiu ipocrit. Am incercat varianta cu cerintele minime si de fiecare data m-am intors inapoi. Pur si simplu, organic, nu pot sa accept – mai putin…
@Rebeca – Cateodata fericirea ne face sa plonajm intr-o stare de latenta, un dolce far niente sentimental, care inunda incet, dar sigur… fiecare celula cu un soi de euforie temporara. Been there, done that… Nu stiu… Pur si simplu astept acea reconquista a sufletului meu, pornita din mine sau din Ea. Inlaturarea oricaror ganduri obscure ascunse printre… note de pian si versuri ploate… cu iluzii de sare..
Stii, Rudy, “Cuvintele din gura ta aduc cu ele tristetea a mii de ierni” (Theatre of Tragedy). Adevarul din ele, teama ca nu cumva asteptarea asta sa fie destinata nimicului, banuiala nesincronizarii in timp si spatiu cu El sau Ea, dubiile in legatura cu urzelile Universului, ca s-ar putea sa nu participe cu nimic, s-ar putea sa fim la mana hazardului…
@Cristia – s-ar putea, dar asta nu inseamna ca lupta noastra – desi donquijoteasca e inutila… Nimic nu se intampla in lumea asta fara un rost… cred
Asa cum ai mai spus in ultimul comentariu:nimic nu se intampla in lumea asta fara un rost.
Parerea mea e ca totul are un scop precis.Chiar si visele si meditatiile si semineele si mai ales ironia sortii.Si din tot ce se intampla cu noi si in jurul nostru avem de invatat.
@corina – poate ca da… eu cred ca mai degraba avem de inteles…. decat de invatat…
nu obisnuiesc sa las comentarii, de regula citesc, inteleg, ma regasesc uneori si trec mai departe…
“Il privea tacuta de parca, dintr-o data, lumea devenise imobila…
Ii citise gandurile de multe ori si culmea, se regasea in fiecare din cuvintele lui aruncate parca sfidator intr-o lume virtuala, careia nici unul dintre ei nu-i apartinea. Respira convulsiv atunci cand il stia trist, zambea complice atunci cand percepea mesajele catre ea, ascunse printre conotatii si sintagme inutile. Simtea cum sufletul ei aluneca, direct si simplu catre bratele lui, carora, aproape sigur, le fusese destinata sa apartina”
insa uneori alegem tacerea…….
@mygdal – cateodata nici macar nu ne dam seama ca timpul se pierde in sanctuarul tacerilor noastre