Tristetea timpului…
Buna dimineata, draga prietena… Azi, m-ai intrebat subtil: “de ce esti atat de trist?”
Inainte de a-ti raspunde, as vrea, pur si simplu sa-ti multumesc…
Intr-o buna zi, am constatat ca in lumea mea nu mai exista ecou. Ca, dintr-o data, fiecare cuvant ce erupea in sunete, se scurgea indecis prin ziduri semi-permeabile, fara a se intoarce insa inapoi… Am atribuit intamplarea hazardului, spunandu-mi in barba “Si maine e o zi, las’ ca vad eu ce si cum” si mi-am lasat gandurile sa ma inunde cu amintiri placute, incercand sa ignor linistea aproape apasatoare.
Apoi am constatat ca lumea mea e plina de umbre, a caror existenta acolo, nu o justifica nici un fel de ratiune. Nimic nu-mi explica de ce, dintr-o data, fiecare contur fusese disociat de trupul sau obiectul caruia apartinea si pribegea inutil printre peretii crisalidei mele. Evident, am atribuit si aceasta stare de fapt destinului, spunandu-mi in barba “Si maine e o zi, las’ ca vad eu ce si cum” si mi-am lasat gandurile sa ma inunde cu amintiri neutre, incercand sa ignor petele semi-obscure ce pareau angrenate intr-un dans, aproape demonic.
Atunci am constatat ca lumea mea e definita de iluzii. Ca, dintr-o data, sistemul meu de valori, impunea nevoi si certitudini, care n-aveau nimic de-a face cu referintele mainstream-ului. “Ce-i drept”, aveam sa-mi spun in barba dupa o vreme, “mi-a luat destul de mult timp sa constientizez ca disponibilitatea organica de a crede in imposibil, in iubire, m-a transformat intr-un paria al timpului meu”. Si-atunci m-am gandit la Ea si m-a cuprins o stare de tristete, tipica oricarui barbat incapabil sa-i ofere femeii destinate bratelor lui, protectia de care are nevoie. Nu o cunosteam, dar ceva in mine imi repeta cu recurenta “E acolo si te cauta”. Nu stiu de ce, dar pe masura ce ma gandeam la Ea percepeam – stiu pare o nebunie – ca o inunda aceeasi tristete si dezamagire… Si-atunci am plecat in lume, prin ploi ce cadeau transversal peste gandurile mele… Nu sa o caut, ci sa o gasesc…
Lumea, in care plonjasem cu un curaj atipic mie, era altfel. Mercantila si poleita. Sonora. Clar, pentru unul ca mine, a fost doar o chestiune de timp pana sa fiu prins mrejele ei. Ma intriga puzderia de oameni care faceau orice pentru o farama de euforie temporara si, evident, mi-am zis ca oricum, sufletul meu fiind suficient de mare, nu se va fi nici un fel de problema, daca voi lasa cate o scama sau un ciob din el, pe ici, pe colo…
Am gasit multe brate care sa se incolaceasca in jurul gatului meu, multi ochi care sa se inchida incet atunci cand buzele mele ii sarutau, multe lacrimi cu gust de mare pe care le colectam, incet de pe obrajii umezi. De multe ori am crezut ca e Ea. Am fost convins ca e Ea. Si apoi, stop-cadru. Invariabile acuze construite impotriva-mi, invariabile accese de gelozie si lipsa de incredere, toate bazate nu pe prezent, ci pe un trecut pe care, dintotdeauna mi l-am asumat…
Atunci plecam din nou catre Ea… Pe drum intalneam mereu si mereu alte brate si alte voci care-mi sopteau: “Ce cauti tu e o himera, nu exista decat in literatura. Stai aici, renunta la vise si ia-ma pe mine, acum Eu sunt prezentul tau, nimeni altcineva nu-ti va oferi vreodata ceea ce-ti ofer eu. Nu lasa sa te inunde ideile despre case albe, cu ferestre mari, care sa dea inspre mare, cu seminee si gradini, cu copii care sa se agate de gatul tau si o femeie care sa doarma pe pieptul tau. Ramai aici langa mine, pentru nopti unice de sex nebun, cafea si muzica. Ramai langa mine, pentru ca te vei simti mai bine ca niciodata”. Mai ramaneam un timp, convins fiind ca voi reusi sa transform fiecare dintre aceste brate in Ea. Fara rost…
Plecam mai departe, secatuit de energie si cu sufletul din ce in ce mai ciobit. Paseam nehotarat inainte, auzind din spate ecouri de voci care-mi retusau eul, pentru a ma transforma in ceva tipic unei lumi, careia nici macar nu-i apartineam. Pe masura ce ma indepartam, vantul sau cine stie cine, imi aducea vorba despre delictele si trairile pe care, invariabil, mi le alocau bratele din trecut. Am tacut de fiecare data, desi simteam ca trebuie sa ma intorc si sa-mi pledez nevinovatia. Dar imi asumam aceste penitente, pentru ca simteam ca le merit. La urma urmei, o tradasem pe Ea, ratiunea mea de a fi…
M-am intors in lumea mea lipsita de ecouri si inundata de si mai multe umbre. De aici, iti raspund, draga prietena intrebarii tale. Sunt trist pentru ca, stiu ca va trebui sa ies din nou in lume… De data asta sper sa o gasesc…
23 comentarii 
Comentati insemnarea 
Un playlist continand cele mai triste piese compuse vreodata. Un playlist care transcende timpul si spatiul si care ignora limitarile si prejudecatile de tot felul: gen, curent, nisa, notorietate. Pur si simplu muzica trista...
As vrea eu sa fiu prietena ta… nu pot fi cu atata vehementa si hotarare numita prietena ta draga… Oarecum te inteleg, dar eu ma intreb cum vei sti care e Ea, cum vei fi vesel intruna dupa atat tristete… Si eu simt oarecum la fel, dar prefer sa las tristetea sa ma inunde printre momente de bucurie… si prefer sa nu mai caut… M-am cam dat batuta si parca as vrea sa ma resemnez… E mult de vorbit pe aceasta tema… Timp nu e…
poate ca fericirea aduce cu ea si amintirea tristetii…si…vice versa…
@Nami – In primul rand vom simti amandoi, si Ea si eu. Sper.
@Flying soul – As vrea sa te contrazic, dar nu stiu cum. Ideea de fericire pare sa apartina mai degraba unui trecut mult mai vechi decat cel in care a inmugurit tristetea… Who knows?…
fara tristete cum am putea sti ce inseamna fericirea? chiar daca fericirea a existat inaintea tristetii, nu am fost constienti ca e…fericire…nu?
@Flying Soul – cred ca intr-un fel sau altul fericirea e pur si simplu instinctuala… Undeva la granita dintre nevoi primare si trairi spirituale… Ca si respiratia, foamea, setea… Dar poate ca ai dreptate… Intr-un paradis fara urzica fericirea ar deveni comuna… plictisitoare… imobila…
“In primul rand vom simti amandoi, si Ea si eu”…Adica EL o cauta pe EA ca sa reintregeasca androginul pe care mania zeilor l-a disecat..Pentru fiecare EL exista o unica EA iar interactiunea va demonstra unicitatea..cam asa percep eu afirmatia ta. Dar, asta e doar teoria idealista si stii cum se spune..practica omoara. Inseamna deci ca out-there exista un tuplu definit ca o multime de atribute extrase din EA, iar tu o sa ajungi sa te multumesti cu o copie fidela, crezand cu naivitatea unui copil ca ai ajuns la capatul quest-ului. Totul se reduce la jocul mintii, cat de bine te poti autoconvinge la nivel de subconstient ca ea este EA.
Sper ca pot sa pun aici q.e.d fara sa te supere raceala demonstratiei..sau poate era o axioma si m-am aruncat febril spre o teorema:)
PS. Sunt in perioada in care judec asa ca scuza-mi centrarea..stopul pe piept in alt post (m-am apucat sa le citesc pe toate) :P
Milady…
Raspunsul l-ai gasit deja aici aici:
[..]am incercat sa ma erijez de cateva ori in Pygmalion si sa mi-O construiesc. Ma rog, asa cum m-am priceput, n-am atestat de sculptor in suflete. Claie peste gramada, in final nu mi-au ramas decat niste pete de gips pe maini si pe suflet si cateva zeci, sute de Galatee, stocate constiincios prin colturile memoriei. Si in mine, conjugarea asta stupida si recurenta: “eu simt, tu simti… noi simtim“. Ah da, evident… Si niste rani de dalta pe degete, dar asta face parte din riscul asumat al meseriei, nu?[..]
Am vandut si cumparat iluzii, prea mult timp ca sufletul meu sa ramana atat de permeabil, astfel incat sa accepte substituente de Ea. Prefer sa alunec mai degraba intr-o superficiala si ignoranta decadenta decat sa-mi retusez gandurile. Va fi sau nu un best-case scenario? Cine stie… Maybe in another life, when we both will be cats…
am citit postul dupa ce am comentat aici:)
Stiu:-)
Dar imi asum statutul de inger damnat in fata Inchizitorului.
imi asum rana din talpa dupa ce am calcat pe cioburile de ciocolata:)
Inchizitie si ciocolata alba? Asta da efervescenta post-modernista:).
Wow…tristetea este ceva trecator; bucuria este vesnica, Dragostea este vesnica.
Chiar daca suferim este bine sa intelegem ca am ajuns aici datorita unor alegeri gresite. Este bine sa invatam sa alegem, sa cerem intelepciune si sa incercam sa traim cat mai frumos. sa lasam orice influenta media la o parte…sa cercetam tot ceea ce trebuie cercetat pentru a reusi sa ne bucuram neincetat fiindca de aceea ne aflam pe planeta aceasta, sa ne bucuram neincetat, sa ne rugam neincetat,sa iubim neincetat.
Numai iubind omul poate intelege rostul sau.
Numai iubind cu adevarat…nu orice persoana care imi da fiori poate fi “alesul” sau “aleasa” este nevoie de o legatura vie intrea Creator si sel creat pentru ca viata acestuia din urma sa fie ceea ce trebuier sa fie.
Adevarul exista…trebuie gasit!
Tuturor tot ceea ce aveti nevoie: ganduri bune, Iubire si liniste sufleteasca
(si pe cel dintai, si pe cea din urma le aduce Iubirea).
intamplator am dat de ceea ce ai scris tu,de sentimentele tale si am ramas complet socata…ne asemanam…si eu caut dupa EL…insa deja incep sa realizez ca EL nu vrea sa apara sau nu vrea sa fie gasit…si iata ca au mai trecut minute din viata mea…EL…unde e?
Uneori e bine doar sa privesti :| … LASATIMA IS TRIST =((
frumos si tulburator
tu ai avut curaj sa pleci in lume….
ai macar speranta ca o vei gasi….
@Sarah – si l-ai gasit? EL e acolo unde a fost intodeauna, in sufletul tau. Numai ca nu trebuie sa iesi in lume sa-l cauti, trebuie sa iesi in lume sa-l gasesti
@valeria – atat de fara EA eram… atat de fara MINE simteam ca e… pur si simplu n-a existat alta optiune
@orangex – tulburator, poate… frumos, n-as indrazni sa cred
Cu seriozitate se pot rezolva toate lucrurile.
hm, ce destin trist avem ! sa ne cautam eul in paturi straine. Sa gasim o Ea/El pentru a ne reintregi. Mereu in cautarea lor , de fapt in cautarea eului propriu…Ea/El…eu…..Ea/el…eu….unde se termina fiinta iubita, unde incepe fiinta noastra…poti sa apartii celeilalte jumatatii a sufletului tau Rudy?
…ce te faci? dac? o g?se?ti ?i nu va fi asa cum speri…
viata e … un an, are ?i iarna, vara ?i toamna, însa cel mai important prim?vara- rena?tere.
…frumos oricum!