Zambetul destinului
“Asa a fost sa fie. A fost mana destinului“, mi-a soptit odata cineva, oferindu-mi brusc un sistem de referinta pentru justificarea confortabila a propriului meu trecut de calator permanent prin paturi si conturi bancare.
Si cum era de asteptat, barbatul din mine a reactionat previzibil. In locul unui refuz patimas de bastinas ultragiat am optat pentru acceptarea implicita a unei alternative, ce sfida parca pana si ideea de comoditate. Dar, cum, la urma urmei, dadea sens incercarilor mele de a ma sustrage intalnirii cu propria-mi constiinta, am acceptat-o ca pe un soi de izbavire rapida sau, mai bine spus, ca pe un soi de autogratiere explicabila.
Evident, asta a dat nastere unui ciclu infinit de recidive. Justificabile. Noi si noi scenarii, in care, destinul a avut, by default, rolul principal. Ceva… lejer si aproape efervescent, ca o ploaie de primavara. Always, the same story with different cast insotita de o stare de gol din ce in ce mai profunda. Ca si cum la finalul fiecarei reprezentatii, as fi umplut scena cu cioburi de vise sau, ca si cum, din mine n-ar fi ramas altceva decat niste fotografii in alb-negru si un rest de Pygmalion c are, de-atata slefuit la Galatee, a ajuns sa se blazeze in pattern-uri mediocre.
Si tocmai cand ma rasfatam cu linistea idilica si implicitul dolce far niente, au apart din nou visele, dorintele, nevoia ideii de noi, dornica sa asimileze prin incluziune, lumea definita in jurul unui eu, aproape lipsit de identitate. Si paradoxul e ca destinul, care, dintr-o conjuncturala empatie se aflase intre timp intr-o hibernare profunda, s-a gasit sa intervina, chiuretandu-mi visele cu o mana nesigura. Ca si cum, dintr-o data totul a trebuit sa se circumscrie unui fetis al nehotararii…
6 comentarii 
Comentati insemnarea 
Un playlist continand cele mai triste piese compuse vreodata. Un playlist care transcende timpul si spatiul si care ignora limitarile si prejudecatile de tot felul: gen, curent, nisa, notorietate. Pur si simplu muzica trista...
Esti sigur ca a fost destinul?Poate au fost doar greselile tale…sau ale altora…sau ale tuturor.Nu trebuie numaidecat sa dam vina pe destin cand ceva nu merge…
E atat de comod sa-i atribuim clipele de lasitate..doar nu o sa ne dea o replica tocmai..destinul?!si apoi de ce ne-am revolta sa ne luam revansa cand ne avantajeaza pozitia de victima?da…”asa a fost sa fie…”
Mi-am orbit in seara asta auzul si mi-am smuls din piept fiecare sticlutza cu mesaje aruncata in mare. Le-am dat drumul de data asta in aer, ca baloanele care se vor sparge candva, sagetate, culmea, de soare. Nu am putut nicicand sa renunt la setea de iubire, pentru ca m-am hranit cu aceste mesaje pe care le trimiteam in larg si gustul sarat al apei de mare imi anestezia orice dorinta de neutralitate comoda. Nu te cunosc dar nu te-as putea percepe nicicand multumit doar cu o liniste idilica. In cuvinte iti simt micile sticlute cu mesaje care s-au pierdut de tine dar care nu au incetat niciodata sa existe…Sa imi spui daca gresesc, obisnuiesc sa gresesc in aprecieri, dar nu in intuitie si instinct…
@Isolda – am folosit destinul ca pe o justificare confortabila multa vreme. Abia atunci cand am incetat sa fac asta, i-am perceput interventia. Dura, directa, fara ocolisuri… Nu invinovatesc destinul pentru lucrurile pe care mi le asum.
@Alexandra… ai incetat vreodata sa-ti apartii? Sa gasesti ratiunea de a fi in altcineva? Mangai cuvinte dure: “lasitate”, “revolta”, “victima”… Stii care e paradoxul? Am ajuns sa fim victimele propriilor noastre iluzii. Si la un moment dat am obosit. Nimic mai mult. Poate ca ai dreptate! E confortabil statutul de victima care in tacere cumpara si vinde lumea in numele echilibrului, decat o sfasiere lenta si continua, care sa-ti umple de scame si ultimele ramasite de suflet. Dar n-ai dreptate… in dragoste nu exista oameni “avantajati”. Daca apar astfel de comparatii inseamna ca povestea de iubire e doar literatura scrijelita printre vise si himere….
@Rebeca… as vrea sa te contrazic, dar ar insemna sa fiu ipocrit… Am sa-ti spun un mic secret, in schimb… Intr-o zi, am adus cu mine o sticluta cu un lichid albicios, aproape tulbure, pe care am tinut-o in causul palmei… in tacere… Ascunsesem acolo o parte din marea mea… Am spus-o mai de mult… n-am sa renunt sa cred, sa strig, sa sper… chiar daca e o atitudine pur donquijoteasca… N-am apartinut niciodata lumii asteia, nu m-am identificat niciodata cu sistemele ei de valori si nici cu suita de iluzii superficiale a la carte oferite la fiecare pas, de cate un negustor de himere cu sloganuri plauzibile… Ce caut eu transcende timpul, spatiul… totul…
Daca mi-as dori un paradis nedefinit si o liniste idilica? Nu. Acum insa e exact acel moment din viata in care… as avea nevoie de un refugiu… Ma simt hartuit de uragane si umbre, de soapte si cioburi de vise…
…ma crezi sau nu, si eu imi doresc acelasi lucru si ma luptam adesea in lumi care nu apartin perceptiei normale, respingand realitatea cu care imi “violeaza” sentimentele ceialalti…sticlutza cu mesaj era o vorba de a mea..obisnuiam sa trimit multe astfel de sticlute si sa fac “vraji” insetata dupa o iubire care sa se modeleze dupa nebunia si pasiunea mea absoluta…eu imi gasesc linistea si paradisul in uragane…ai grija de tine
Nu te mai amagi singur, nu e destinul! Destinul ti-a acordat destule sanse…Insa, gandeste-te ce ai facut tu cu ele…
“Nu conteaza ceee ce s-a facut dintr-un om, ci ceea ce face el cu ceea ce s-a facut din el”(Sartre)