Cred ca trecusera cateva zile din momentul in care am inceput sa descopar singur casa bunicilor, dincolo de limitele gratiilor de lemn – tipice la vremea aceea – paturilor pentru copii. Si stiu ca primul lucru care m-a intrigat, a fost soba de terracota din camera si mirosul de cetina arsa degajat de vreascurile aruncate cu recurenta in foc de o mana grijulie.

In mintea mea, am asociat dintotdeauna caldura degajata de soba aia de terracota, cu un soi de vraja, realizata, exclusiv pentru mine, de mainile slabe si noduroase ale bunicii si, probabil ca de atunci am capatat si reflexul pavlovian, ca de fiecare data cand ajung acolo iarna, sa simt nevoia de a-mi lipi spatele de placile fierbinti de terracota.

Asa aveau sa ma prinda ani la rand iernile petrecute in casa bunicilor, pana cand, in adolescenta am inceput sa optez pentru alte destinatii de vacanta, iar soba mea a fost abandonata in detrimentul unei centrale termice moderne. La urma urmei, tempora mutantur et nos mutamur in illis.

Oricum, acolo, cu spatele lipit de soba, am visat pentru prima oara la casa mea alba cu ferestre imense ce dau spre mare si tot acolo, am proiectat imaginar primele mele seminee. Acolo, intr-o cvasi-simbioza de conjunctura cu placile rosietice de terracota am visat pentru prima data la Ea si tot de atunci o caut…

Da, au trecut anii… iar timpul si-a lasat amprenta si pe soba din casa bunicilor si pe sufletul meu. Icoanele vechi troneaza in aceleasi locuri ca si atunci, si nu stiu de ce, cateodata chiar am impresia ca ingerii aia pictati pe lemn ma privesc ca si cum m-ar recunoaste… Ca si cum si-ar da seama ca, in ciuda aripilor frante – tipice de altfel oricarui inger damnat si in ciuda ridurilor crestate de vreme si decadenta, undeva in mine se mai afla copilul care credea in zborul lor…

Ramai cu bine, iunie… cu ciresele tale amare si cu zilele tale toride si obositoare…

%d blogeri au apreciat: