Eu sunt rezultatul frustrarilor mamei. Al nevoilor ei de mangaiere, tandrete, protectie si pasiune. Nevoi pe care, nici taica-miu, nici ceilalti barbati dinaintea lui sau de dupa el, nu i le-au putut implini. Al tuturor scrasnetelor de neputinta din diminetile in care, urmasii lui Adam, nu stiau sa gaseasca drumul catre sufletul ei. Catre fragilitatea din spatele mastilor de satisfactie implicita. Al tuturor lacrimilor de dupa noptile in care, se simtea vlaguita si uzata, ca un obiect de unica folosinta, ce zacea alaturi de barbatul care respira sacadat, in normalitatea unui somn post-coital.

***

Aparitia mea a insemnat inceputul sfarsitului sentimentului de cvasi-acceptare pe care mama il avea atunci pentru tata. Cu fiecare ora de ameteli, greturi si varsaturi, resimtea din ce in mai puternic o ura organica fata de masculul care, ii schimbase viata – spunea ea – in urma unei jumatati de ora de gafaieli si transpiratie abundenta. Imposibilitatea de a avorta – determinata pe de o parte de rigorile comunismului si pe de alta de faptul ca familia sarbatorea deja nasterea preconizata – a facut-o sa-l urasca cu fiecare celula. O ura fireasca, traita prin in fiecare gest sau privire.

La inceput n-a vrut si nici macar nu i s-a parut normal sa se apropie de entitatea care se dezvolta pe uterul ei. Pentru o femeie ipohondra ca mama, sarcina era sinonima cu un cancer. Mai ales in primele luni, cand orice iz aparent inofensiv o facea sa vomeze pe unde apuca – pe fundalul remarcilor malitioase ale tatei, in genul „lasa draga mea, maine o sa-ti cumpar un oras, fara oameni si fara mirosuri” – sau cand isi concretiza poftele de gravida in paine neagra amestecata cu otet sau, in anumite zile, cu var.

Dragostea mamei pentru copilul nenascut a tinut 4 luni si 12 minute. Dupa sevrajul din primele luni, au urmat 4 luni de dolce far niente, in care am reprezentat echivalentul unei stari de bine, care avea sa substituie durerile menstruale ce-o faceau, inainte, sa-si perceapa feminitata ca pe o boala incurabila. Abia atunci a inceput oarecum sa ma iubeasca, mai ales datorita gandurilor cum ca, evident, din ea nu se va putea naste decat un alter ego roscat, cu ochi albastri cu care sa-si peteaca lungile dupa amieze in care tata isi desprindea latul din tarusul conjugal pentru munca sau – spune ea – placeri decadente, alaturi de curvele oraselor aflate pe itinerariul diverselor lui delegatii. Un alter ego apropiat sufletului ei, fata care sa-i inteleaga scarba fata de barbati, mai ales ca, – era convinsa – taica-miu regulase deja, discret, toate femeile, pe care mai mult sau mai putin le considera prietene.

In cele 4 luni de izolare a inceput sa comunice cu mine, convinsa fiind ca eu – fiica pe care si-o dorea si pe care avea sa o capete – sunt singura persoana capabila sa-i inteleaga trairile. Paradoxul a facut din nou, sa sfidez si aceasta ultima dorinta a mamei. Am fost fatul supravietuitor dintr-o sarcina geminala – baiat si fata, adancindu-i mamei in suflet ura fata de capacitatea de supravietuire, cu imense distrugeri colaterale, de care – spunea ea – dau dovada intotdeauna barbatii.

Prima clipa in care aveam sa simt pe propria piele aerul lumii asteia si vocea doctorului care a rostit aproape soptit „Doamne, Dumnezeule, traieste si e baiat” au insemnat certificarea unui fraticid de care ma faceam implicit vinovat. Eu si nu sora mea, supravietuisem unei nasteri care a durat 10 ore. La finele a 12 minute in care mama, a incetat sa se iubeasca pe ea, dand prima si ultima dovada de curaj din viata ei. Cand a strigat „Nu!” atunci cand medicul a spus „Taiati si vacuum”.

%d blogeri au apreciat: