Daca stau bine sa ma gandesc, cred ca placenta mamei a fost destul de confortabila. N-am vrut sa ies in lumea asta, probabil ca si atunci, inconstient, simteam ca nu-i voi apartine niciodata.Trecusera 8 luni din momentul in care parintii mei, intr-un relativ abandon al ratiunii, ma concepusera in casa bunicilor din partea tatei pana cand ceea ce mai ramasese din sora-mea parasise neospitalierul – pentru ea – uter matern, in care crescuse si murise dupa 180 si ceva de zile.

Evident toata lumea asociaza momentul de dupa nastare cu imaginea in care mamele isi iau copii in brate, si-i strang la piept. In cazul meu, n-a fost asa. Doctorii au decis sa nu-i arate proaspetei lauze, rodul pantecului ei. Nu de alta, dar probabil ca ar fi socat-o imaginea unui fat cu par gri si epiderma colorata intr-un gretos verde-portocaliu, fara gene, sprancene, unghii si cu o rana pe buza provocata de manuirea deficitara a unui forceps prin vaginul ei.

Evident ca lumea tatei s-a cutremurat din temelii cand a vazut in incubator rezultatul final al investitiei de lichid seminal pe care o facuse in uterul maica-mii. Cele 1,4 kg de carne bandajata, nu aveau – mi-a spus mai tarziu – nimic in comun cu mostenitorul in care-si pusese speranta de perpetuare a genelor, cel putin inca o generatie. M-a privit cam o ora, inainte de a se duce la mama si de a o saruta pe frunte, spunandu-i. „O sa fie bine”.

***

Specialistii in psihologie se rasfata aplicand ratiuni freudiene atitudinii si nevoilor erotice ale fiecarui barbat. Ca de exemplu “multe circumvolutiuni specializate“ vor explica fascinatia aproape obsesiva a unor barbati catre sanii femeilor prin faptul ca, mici fiind, nu au fost alaptati la mamelonul matern. Probabil. Acum nu stiu daca imi plac sanii femeilor din aceasta cauza, dar sincer sa fiu n-am de gand sa analizez prea mult cauzele ideii in sine.

In alta ordine de idei, n-am fost hranit la piept de mama, pentru ca indignarea si ipohondria ei nu s-au concretizat decat in 7 mililitri de lapte care au ajuns pe podeaua maternitatii. Pentru copilul cu o gura prea mica pentru a putea fi hranit cu un biberon traditional (ce-i drept, raportat la mine, folosirea cuvantului copil pare sa sune aproape ca o erezie) alaptatul a devenit o chestiune mecanica, realizata constiincios de asistentele mituite de tata. 20 de mililitri de lapte  un soi de cocktail albicios continand medicamente si o pudra sterila cu nume latin, amestecate cu apa si incalzite cumva.

Aveam vreun an si ceva cand am auzit pentru prima data povestea asta cu sanul mamei. Intr-o zi ploioasa de primavara cand, o iesire la iarba verde a parintilor mei cu prietenii s-a limitat – datorita conditiilor meteorologice nefavorabile – la discutii de tot felul langa o masa din casa bunicilor. Tot atunci am auzit si experientele din sala de nasteri – asta, altele dar si multe de care nu-mi mai aduc aminte – cea mai socanta fiind insa cea cu „Taiati si vacuum”. Nu am spus nimanui niciodata dar, copil fiind, eram infiorat de aspiratoare. Mi s-a tras de la o emisiune-reclama la televizor, unde o voce feminina spunea printre altele: … vacuum… Daca cineva mi-ar fi spus atunci ca bau-bau-ul are forma de aspirator, ar fi reusit sa cuminteasca instantaneu ploada blonda cu ochi albastri pusa mereu pe joaca. Era un soi de survival instinct care se activa mereu la auzul cuvantului vacuum, ca si cum subconstientul il asocia cu o sabie a lui Damocles ce statea agatata asupra ideii de mine.

Am scapat de statutul de mutant destul de repede. In primul rand, datorita bunica-mii care, a vazut in mine doar un plod cam pricajit, dar – spre multumirea ei – cu un aparat genital bine dezvoltat si ca atare, cu potential in a perpetua sangele aprig pe care-l mostenise de la parinti. Oricum, ca sa intelegeti ce scriu, trebuie sa stiti ca bunica-mea e un geniu al supravietuirii. Al inteligentei umane simple, neslefuite si neafectate de nici un sistem de valori contemporan. Pacat ca nu exista un premiu Nobel pentru curaj si demnitate, pentru capacitatea de a te izola de mainstream si de a sfida totul, mai putin lucrurile cu adevarat sublime intr-o viata de om. Datorita ei – si genelor stirpei lui Ogodai sau Temugin – am reusit sa trec de primele luni, in care, fiecare zi insemna un strat de piele verde-portocalie lasat in scutecele, permanent albe.

Cert e, ca la vreo cateva luni de la nastere, eram un copil prezentabil, mai ales – spre fericirea maica-mii – datorita faptului ca faceam furori printre cunoscuti, dupa ce spusesem primele cuvinte la fix 3 luni de la nastere, intr-o zi de 13 noiembrie. M-am dezvoltat destul de armonios in primii ani de viata, cu toate ca multa vreme aproape toti au fost convinsi ca nu am sa merg niciodata. Doar bunicii din partea mamei, care m-au crescut, imi taiau ritualic,  zi de zi, fulgi de gasca intre picioare – sfat de la nu stiu ce baba – tot tataroaica din Dobrogea, ca leac pentru incapacitatea mea de a-mi tine singur echilibrul. Intr-un final, fulgii sau rugaciunile bunicilor si-au facut efectul si am sfidat pentru a doua oara viata si medicina si am mers.

%d blogeri au apreciat: