Nu, chiar nu imi mai aduc aminte ce zi era dar, chiar si acum, dupa mii de file rupte de prin calendare, inca mai pot percepe relativ usor, mirosul ala aparte pe care ploaia il lasase in aerul rarefiat al tarmului mediteraneean, unde-mi gasisem un refugiu temporar pentru miile de ganduri si trairi pravalite peste sufletul meu de-a lungul celor doi ani ai primei mele iubiri.

Ma plimbam aproape aiurea prin Plaka, printre taverne cu mirosuri ademenitoare, pe stradute ireal de inguste si pline de siluete care paseau rar si nehotarat pe dalele vechi de secole, privind din cand in cand catre Acropole, care sfida timpul si spatiul in noaptea aia meridionala. Nu stiu de ce dar aveam senzatia ca pana si tristetea mea ajunsese sa se conformeze ritmului aluia molcom cu care se desfasoara totul in Athena.

La un moment dat, la o masa oarecare, intr-o taverna oarecare am vazut un cuplu mancand doua inghetate enorme si, aproape instantaneu, am decis ca si papilele mele gustative merita un astfel de rasfat. Fara a sta pe ganduri m-am asezat la singura masa libera de acolo, comandand o inghetata enorma cat si – aveam sa regret dupa aia – un ouzo – bautura traditionala a Eladei.

Sincer sa fiu nici macar n-as fi sesizat-o, numai si datorita faptului ca ma aflam deja intr-o stare de euforie temporara indusa de gustul divin al inghetatei, daca nu as fi auzit vocea patronului localului, care intr-o engleza infernala – mi-a repetat de cateva ori – m-a intrebat daca ma deranjeaza sa primesc la masa mea alte 3 persoane, sosite intre timp la taverna arhiplina. Evident ca nu ma deranja, pentru ca intr-un fel sau altul imi consumasem nevoia de singuratate si mi se parea mai mult decat interesat sa pot sta de vorba cu niste oameni total necunoscuti. La masa s-au asezat trei tipe, cu trasaturi orientale – la vederea carora, evident, s-au destramat instantaneu toate planurile mele de socializare conjuncturala. Asta pana cand, cu o politete sublima, fiecare dintre cele 3 mi-a adresat un „buna seara” intr-o engleza absolut impecabila, prezentandu-se, ca intr-un ritual de pension. Sincer sa fiu m-a frapat faptul ca auzisem numai nume saxone, aparent antagonice cu ideile preconcepute pe care mi le formasem in cele cateva secunde de cand le intalnisem privirea.

Andrea s-a prezentat prima si a fost, in marea majoritate a timpului, unica mea interlocutoare. M-a distrat ca a vrut sa guste din inghetata mea, pentru ca „arata mai incitant” si m-a intrigat oarecum faptul ca zambea aproape in continuu. Dupa cateva ore in care am discutat despre razboiul de secesiune, despre imparatul copil Pu Yi, despre ceremonia ceaiului, despre Dracula si Transilvania, despre Athena lui Pericle sau mitologia elena a trebuit sa plecam din taverna, concomitent cu zorii care se iveau la orizont.

Ne-am despartit, plecand fiecare catre coltul lui de oras, dar a ramas sa ne vedem a doua zi la o cafea in piata Syntagma. La care era sa nu ajung pentru ca, pur si simplu, uitasem. Au urmat niste nopti splendide, in care am hoinarit pe strazile Athenei, fotografiind zidurile, monumentele, casele, oamenii si am explorat de la piata de peste, la portul Pireu, pana la barurile obscure din cartierele periferice ale capitalei elene.

Aveau sa treaca mai bine de doi ani, pana aveam sa ne mai tinem din nou de mana, dupa ce nopti si zile la rand, ajunsesem sa strangem, fiecare, mii de e-mail-uri si sute de convorbiri telefonice. Hazardul a facut sa facem dragoste, pentru prima oara, tot in Athena, dupa o lunga noapte in doi, petrecuta in piscina aflata la ultimul etaj al hotelului Kandia (piscina de care ma vor lega multe alte amintiri, in urmatoarele doua calatorii facute tot in Grecia).

In dimineata urmatoare, s-a desprins din bratele mele si mi-a dat un soi de pergament, spunandu-mi „acum sunt oficial a ta”. Probabil ca mirarea intiparita pe chipul meu a facut-o sa-mi ofere mai multe explicatii. Era un soi de act semi-oficial (conferit de nu stiu ce lider religios la care se confesa), prin care, acceptase sa se logodeasca cu mine si sa-mi fie sotie, in momentul in care as fi decis sa fac acest pas.

Nu ne-am mai intalnit niciodata din ziua in care am condus-o la aeroport, desi aveau sa treaca, din nou, mai bine de doi ani pana cand, aveam sa-i trimit prin posta, in Manhattan-ul ei indepartat, pergamentul respectiv. Eram deja prea obosit sa soptesc in dimineata „te iubesc” in limba ei nativa (fonetic e un soi de: „ouai nyi„) si sa ma lupt, impreuna cu ea, cu familia care-mi bombarda casuta de mail si telefonul cu mesaje de amenintare si implorare, cerandu-mi sa o las in pace. Dupa cum spuneam a trecut multa vreme de atunci, si cred ca singurul lucru de care mi-a mai fost dor, din cand in cand, a fost zambetul ala arborat continuu pe chipul ei, indiferent de starile care-i inundau sufletul…

%d blogeri au apreciat: