Stateam acolo in ciuda oricarei ratiuni…

Stropii de apa aruncati de valurile de cativa metri imi biciuiau nemilos fata, mainile, corpul… si nu stiu de ce, dar simteam in fiecare dintre atingerile alea convulsive si reci, un soi de decizie subita a marii de a-mi chiureta orice urma de regret si tristete…

Pur si simplu, ma simteam incapabil sa deschid ochii, sa ma ridic si sa fug catre un adapost, pur si simplu ma simteam incapabil sa controlez sentimentele de frustrare si ura – pe care le nu le cunoscusem niciodata pana atunci – fata de lume, fata de viata si destin… Pur si simplu, ma sfasia modul in care viata alesese sa ma invete toate astea… parca prea dur, parca prea direct, parca prea… fara limite

Nu stiu daca am plans sau nu, apa imi baltea oricum in fiecare celula in noaptea aia, ce ma acoperise dintr-o data cu scame amare de durere si iluzii… Ma simteam inundat de tristete si neputinta… si nu puteam sa fac altceva decat sa zgarii nisipul cu mainile si sa faram in mii de bucati, fiecare scoica pe care reuseam sa o capturez inconsient intre degete. Gandurile, trupul, noaptea… se imbinau intr-un vertij ambiguu si delocalizat, care transalata pana si zbuciumul valurilor, intr-un plan secund, prin ploaie… undeva.

Ea, „nu stiu de ce, intr-o zi a murit, si-n alta zi a fost ingropata…”

Si nici macar nu traisem o poveste de dragoste. Fusese pur si simplu o poveste oarecare intre doi tineri care, pierduti printre cuvinte superficiale si zambete subtile, alesesera sa imparta aceleasi iluzii pret de cateva nopti, dupa cateva saruturi triste, prin ploaie… undeva. N-am putut merge la inmormantare, n-am putut sa ma gandesc la ea decat peste multa vreme, cand bratelor mele nu le mai apartinea nimeni. Era pentru prima data cand, departe de lume, durerea pe care o ascunsesem in mine, de mine, erupea din starea de amagitoare latenta in care-i gasisem un refugiu temporar.

N-am iubit-o cat am fost impreuna, am invatat sa o iubesc de abia dupa ce n-a mai fost, abia in noaptea aia fara umbre si cioburi, fara liniste si fara vise. I-am spus atunci, pe malul marii, ceea ce am fost incapabil sa-i spun vreodata… „O sa ramai mereu in mine. Noapte buna iubito, oriunde ai fi acum. N-ai grija, ne vom intalni din nou, prin ploaie… undeva.”

%d blogeri au apreciat: