Nu stiu cum altii sunt capabili sa poata spune ceva in momente de genul astora. Si nu ma refer la ceva, in sensul de ceva inteligent, ci la ceva, in sensul de orice. Chiar nu stiu. Eu unul am simtit ca pur si simplu buzele mele devenisera brusc incapabile sa picure macat un strop de Graal salvator, care sa sparga cumva, oricum numai sa sparga, linistea dintre noi. Acel „in aprilie plecam la Sydney, definitiv” decupase instantaneu din mintea mea orice abilitate de comunicare.

Stateam langa ea, si ca niciodata, vedeam in ploaia care curgea peste ruinele din Cismigiu, un soi de improvizatie de prost gust. As fi vrut sa ma zgarie, sa ma muste, orice. Numai sa rupa tacerea aia nedefinita, care-mi strangea mintea si corpul in menghina acelui „in aprilie plecam la Sydney, definitiv” si care ma transformase dintr-o data intr-un impostor in propria mea poveste de dragoste. Cred ca inconstient am cuprins-o in brate si am simtit-o pur si simplu plonjand in mine, la fel cum o facuse prima data cand ne-am intalnit. Nu stiu de ce, dar in momentul ala chiar mi-as fi dorit sa fiu capabil sa plang. Cu ea. Cu ploaia care cadea peste iluziile noastre.

Eram impreuna cu Andreea de doua luni, dar si ea, si eu, eram convinsi ca trecusera cel putin cateva zeci. A fost a doua femeie pentru care, aveam sa renunt definitiv la eternele mele incursiuni prin paturi si suflete de conjunctura. La noptile prelungite petrecute in brate aleatoare. Incetasem sa-mi mai apartin din momentul in care ma inundase iremediabil cu zambetul, mangaierile, atingerile, gandurile si visele ei. Probabil si pentru ca subconstientul si orgoliul reactionasera implicit la faptul ca fusesem primul ei barbat. Nu stiu daca e o gena care reactioneaza in astfel de situatii in urmasii lui Adam, dar, in cazul meu s-a manifestat direct si fara echivoc. Atat de puternic incat nici macar nu mi se parea o corvoada sa suport cu stoicism sarcasmul prietenilor mei pentru care, brusc devenisem un alt fraier. Acolo in lumea noastra, nu ma mai atingea nimic. Doar ea.

Fiecare noapte de dragoste in bratele Andreei a insemnat o etapa din reconquista propriului meu suflet. Si un abandon organic al unui autocontrol impus de-a lungul noptilor si zilelor in care exploram, invariabil, alte si alte epiderme. Ma amuza mereu momentul in care, plonja invariabil in bratele mele, speriata si uimita de modul in care ajungea sa piarda orice urma de ratiune in momentele de paroxism. Iar eu, traiam prin ea, fiecare din senzatiile astea, asumandu-mile inconstient, ca si cand ar fi fost propriile mele senzatii.

Nu stiu cat am stat atunci tacuti si imbratisati in ploaie. Poate o ora, poate mai putin, cine stie… Avea sa fie ultima oara cand, impreuna, incetam sa mai apartinem timpului nostru. Si prima oara cand substituiam starea de imponderabilitate de pana atunci cu un tremur convulsiv de suflete permeabile, mustind de apa si tristete.

Ultima data am facut dragoste in dimineata in care a plecat catre aeroport. Ajunsesem sa-mi resping nevoia de bratele ei si-mi doream sa fi fost in stare sa ma ofer, lucid si rece, oricarei femei usoare pe care as fi intalnit-o intr-un club de noapte sau cine stie unde, Si totusi, n-am putut multa vreme. Acum mai vorbim din cand in cand, si am acelasi regret de fiecare data. Ea si faptul ca nici macar nu putem vedea acelasi cer…

%d blogeri au apreciat: