O imbinare simpla si totodata sofisticata de senzualitate, pasiune si melancolie, o dimensiune singulara a unei rapsodii complexe de sentimente antagonice, tangoul a evoluat dintr-o forma de arta locala in ceea ce George Bernard Shaw a definit ca „o expresie verticala a unei dorinte orizontale”.

Desi pentru cei mai multi tangoul nu reprezinta decat un dans spectaculos creionat in jurul unei suite senzuale de pas de deux, pentru cativa el este poate cea mai vibranta forma in care ar putea fi vreodata prezentanta, o intreaga istorie a sentimentelor umane.

Cu toate ca se stie aproape sigur ca tangoul a aparut in Argentina, undeva in jurul anului 1880, ceea ce se cunoaste efectiv despre nasterea sa se apropie mai degraba de ideea de  mit decat de cea de istorie concreta. Chiar si originea cuvantului tango insusi pare sa descinda dintr-o istorie cu nuante mitologice. Din punct de vedere etiologic, teoria general acceptata este ca termenul tango are origini africane, insemnand „spatiu inchis” sau „teren rezervat” fiind adus in Argentina pe la mijlocul secolului al XIX-lea, odata cu valurile de sclavi veniti de peste mare. O alta versiune a aceleiasi teorii prezinta originea cuvantului tango ca o derivatie din verbul latin tanguere – a atinge,  importat din portugheza in creola. Dar, indiferent de origine, exista certitudinea ca, initial, cuvantul tango desemna locul in care sclavii si negrii liberi se intalneau sa danseze la sfarsitul saptamanii.

Interesant pentru epoca in care s-a nascut tango-ul este faptul ca Buenos Aires-ul de la sfarsitul secolului 19, devenise punctul terminus pentru un lung sir de emigranti din toate celelalte colturi ale lumii: africani, spanioli, italiani, nemti, polonezi, rusi, englezi si evrei au creat alaturi de indigeni un amestec cultural aparte din care din care isi trage seva si tangoul. In ritmurile si linia melodica a tangoului se impletesc „la contre dance-ul”francez,  valsul german, polka sau mazurka central europene, habanera cubaneza, milonga argentiniana si uruguayana, flamenco-ul iberic si ritmurile candombe africane.

In ciuda numeroaselor mituri care-i stabilesc originea, cel mai probabil tangoul s-a nascut in stabilimentele din districtul abatorului Corrales Viejos, unde ritmurile afro-argentiniene s-au intalnit cu milonga uruguayana si argentiniana, cu polka europeana si cu habanera cubaneza. In barurile, bordelurile si salile de dans ale periferiei, unde emigrantii se amestecau cu compadritos locali jucand carti, intrecandu-se in felurite moduri, dansand, sau pur si simplu discutand inainte sau dupa consumarea de servicii erotice furnizate de catre practicantele celei mai vechi meserii din lume, s-au auzit, pentru prima data laolalta, sunete de vioara, de chitara si de bandoneon.

Paradoxal insa, cum rigorile vremii creionau o alura obscena dansului dintre un barbat si o femeie (mai ales in cazul unui dans senzual), primele cupluri de dansatori de tango au fost formate exclusiv din barbati. Contrar perceptiei din zilele noastre in privinta unui astfel de cuplu, la sfarsitul secolului al XIX-lea,  perechile de barbati care dansau tango atrageau atat admiratia dar cat si disponibilitatea doamnelor. Din experimentele, repetitiile si improvizatiile acestor cupluri s-a nascut practic tango.

Va trece insa multa vreme din acest moment si pana cand tangoul va ajunge , intr-un final, „fiul iubit al Argentinei”, timp in care tangoul va trece (cu brio) testul unor veritabile delicte etice, al unor mutatii coregrafice (care sa inlature amprenta pacatoasa a periferiei) precum si testul de compatibilitate cu spiritul politic al Argentinei (fiind deseori subiect de disputa intre politicienii indigeni).

In tango, totul incepe cu o imbratisare arcuita in setea unei pasiuni iluzorii, decupata parca dintr-o poveste de dragoste fragila dar pasionala si continua cu invaluirea celor doi protagonisti intr-o indefinita eruptie emotionala ce porneste de la gelozie, tristete, indoiala si ura ajungand, intr-un final, pana la moarte.

Intensitatea aparte a ritmului si a liniei melodice nu numai ca face imposibil pentru audienta sa perceapa daca cei doi dansatori se iubesc sau se urasc, dar, de multe ori chiar si acestia din urma ajung sa nu mai fie siguri de relatia dintre ei. Versurile si muzica tango induc o stare speciala, in care personalitatea partenerilor este definita temporar exclusiv de sentimentele lor nefiltrate cognitiv.

Tango este pur si simplu o conversatie intre doi oameni, conversatie care se traieste cu fiecare celula a corpului si mintii. Un bun dansator de tango este cel care asculta muzica, cel care danseaza muzica in sine si nu urmeaza o suita de pasi impusi. Un bun dansator de tango nu este altceva decat un pictorce picteaza muzica cu propriile talpi.

Carlos Gardel – A media luz

Georges Boulanger – Avant de mourir

Carlos Gardel – Por una cabeza

%d blogeri au apreciat: