Simt ca brusc am devenit traficantul propriilor mele iluzii. Ca si cum, dintr-o data, m-am transformat in genul ala de individ care i-ar da lui Mefisto cu ciocanul peste degete, din ratiuni concurentiale. Asta ca un soi de excentricitate tolerabila, pentru ca de altfel, e suficient spatiu de manevra pe piata sufletelor. Si totusi azi, mi-am propus sa ma judec. Sa fiu propriul meu Torquemada si sa am propria mea Inchizitie.

Ce-i drept, inca trebuie decis daca judecata va avea loc in prezenta sau in lipsa mea. Nu de alta, dar parca pe masura ce se apropie termenul stabilit, ma macina ideea de a evada; din trecut, din mine, din tot. Si la urma urmei, care-ar fi problema de a amana termenul de judecata, mai ales in contextul asta definit de prea multe vicii de procedura.

In alta ordine de idei, de cateva zile ascult cu o recurenta atipica fado lusitan. Acel abandon al sufletului in muzica, definit in jurul ideii de saudade, despre care, portughezii sustin cu mandrie, ca nu ar avea echivalent in nici o limba a pamantului. Acea muzica ce imi aduce in suflet zboruri frante, iluzii, o stare simultana de bine si rau, nostalgie sau pur si simplu a nevoia de a iubi iremediabil o himera, de a sfida ratiunea si de a mangaia suflete.

Ciudat. Parca ma defineste sunetul asta aproape sfasietor al muzicii fado si versurile care, invariabil, povestesc despre moarte, destin, disperare, tristete, pierdere, tradare, iluzii, vise, trairi. Care ma fac sa ma simt deopotriva esoteric si barbar, complex si simplu totodata. Mereu altfel

%d blogeri au apreciat: