Buna dimineata,  draga prietena… Azi, m-ai intrebat subtil: „de ce esti atat de trist?”
Inainte de a-ti raspunde, as vrea, pur si simplu sa-ti multumesc…

Intr-o buna zi, am constatat ca in lumea mea nu mai exista ecou. Ca, dintr-o data, fiecare cuvant ce erupea in sunete, se scurgea indecis prin ziduri semi-permeabile, fara a se intoarce insa inapoi… Am atribuit intamplarea hazardului, spunandu-mi in barba „Si maine e o zi, las’ ca vad eu ce si cum” si mi-am lasat gandurile sa ma inunde cu amintiri placute, incercand sa ignor linistea aproape apasatoare.

Apoi am constatat ca lumea mea e plina de umbre, a caror existenta acolo, nu o justifica nici un fel de ratiune. Nimic nu-mi explica de ce, dintr-o data, fiecare contur fusese disociat de trupul sau obiectul caruia apartinea si pribegea inutil printre peretii crisalidei mele. Evident, am atribuit si aceasta stare de fapt destinului, spunandu-mi in barba „Si maine e o zi, las’ ca vad eu ce si cum” si mi-am lasat gandurile sa ma inunde cu amintiri neutre, incercand sa ignor petele semi-obscure ce pareau angrenate intr-un dans, aproape demonic.

Atunci am constatat ca lumea mea e definita de iluzii. Ca, dintr-o data, sistemul meu de valori, impunea nevoi si certitudini, care n-aveau nimic de-a face cu referintele mainstream-ului. „Ce-i drept”, aveam sa-mi spun in barba dupa o vreme, „mi-a luat destul de mult timp sa constientizez ca disponibilitatea organica de a crede in imposibil, in iubire, m-a transformat intr-un paria al timpului meu”. Si-atunci m-am gandit la Ea si m-a cuprins o stare de tristete, tipica oricarui barbat incapabil sa-i ofere femeii destinate bratelor lui, protectia de care are nevoie. Nu o cunosteam, dar ceva in mine imi repeta cu recurenta „E acolo si te cauta”. Nu stiu de ce, dar pe masura ce ma gandeam la Ea percepeam – stiu pare o nebunie – ca o inunda aceeasi tristete si dezamagire… Si-atunci am plecat in lume, prin ploi ce cadeau transversal peste gandurile mele… Nu sa o caut, ci sa o gasesc…

Lumea, in care plonjasem cu un curaj atipic mie, era altfel. Mercantila si poleita. Sonora. Clar, pentru unul ca mine, a fost doar o chestiune de timp pana sa fiu prins mrejele ei. Ma intriga puzderia de oameni care faceau orice pentru o farama de euforie temporara si, evident, mi-am zis ca oricum, sufletul meu fiind suficient de mare, nu se va fi nici un fel de problema, daca voi lasa cate o scama sau un ciob din el, pe ici, pe colo…

Am gasit multe brate care sa se incolaceasca in jurul gatului meu, multi ochi care sa se inchida incet atunci cand buzele mele ii sarutau, multe lacrimi cu gust de mare pe care le colectam, incet de pe obrajii umezi. De multe ori am crezut ca e Ea. Am fost convins ca e Ea. Si apoi, stop-cadru. Invariabile acuze construite impotriva-mi, invariabile accese de gelozie si lipsa de incredere, toate bazate nu pe prezent, ci pe un trecut pe care, dintotdeauna mi l-am asumat…

Atunci plecam din nou catre Ea… Pe drum intalneam mereu si mereu alte brate si alte voci care-mi sopteau: „Ce cauti tu e o himera, nu exista decat in literatura. Stai aici, renunta la vise si ia-ma pe mine, acum Eu sunt prezentul tau, nimeni altcineva nu-ti va oferi vreodata ceea ce-ti ofer eu. Nu lasa sa te inunde ideile despre case albe, cu ferestre mari, care sa dea inspre mare, cu seminee si gradini, cu copii care sa se agate de gatul tau si o femeie care sa doarma pe pieptul tau. Ramai aici langa mine, pentru nopti unice de sex nebun, cafea si muzica. Ramai langa mine, pentru ca te vei simti mai bine ca niciodata”. Mai ramaneam un timp, convins fiind ca voi reusi sa transform fiecare dintre aceste brate in Ea. Fara rost…

Plecam mai departe, secatuit de energie si cu sufletul din ce in ce mai ciobit. Paseam nehotarat inainte, auzind din spate ecouri de voci care-mi retusau eul, pentru a ma transforma in ceva tipic unei lumi, careia nici macar nu-i apartineam. Pe masura ce ma indepartam, vantul sau cine stie cine, imi aducea vorba despre delictele si trairile pe care, invariabil, mi le alocau bratele din trecut. Am tacut de fiecare data, desi simteam ca trebuie sa ma intorc si sa-mi pledez nevinovatia. Dar imi asumam aceste penitente, pentru ca simteam ca le merit. La urma urmei, o tradasem pe Ea, ratiunea mea de a fi…

M-am intors in lumea mea lipsita de ecouri si inundata de si mai multe umbre. De aici, iti raspund, draga prietena intrebarii tale. Sunt trist pentru ca, stiu ca va trebui sa ies din nou in lume… De data asta sper sa o gasesc…

%d blogeri au apreciat: