Exista un moment la marginea noptii cand barbatul, tocit si neras, ca o corabie cu catargele frante, renunta brusc la a mai fi un amant dezlantuit, pentru a deveni, cu ea cuibarita la pieptul lui, un sfant protector. Ca si cum tristetea ei ar surprinde in instantanee de lumina, obscuritatea trecutului sau. O priveste si-si aduce aminte de prima senzatie pe care femeia asta, altfel, i-a creat-o. Avea un nimb ocrotitor, ca si cum toti licuricii lumii ar fi zburat in jurul ei. Zambeste incet amintindu-si ca , paradoxal, cand a privit-o pentru prima data, a simtit ca in loc sa se prezinte, mai bine ar fi sarutat-o.

Cateodata se pierdea in Ea. Ca un copil surprins de cine stie ce paznic, cu mai multe flori de magnolie in san. Adevarul e ca niciodata n-a inteles de ce simte nevoia asta organica de a fura magnolii. Sau sarutarile ei. „E o chestiune de magnetism, alchimieâ”, ii soptea ea, printre zambete. Probabil dar oricum, pentru el, ea ramane un soi de magnolie. Nu de alta dar a adus prematur primavara, in lumea lui in care totul gravita in jurul proiectarii de seminee pentru case imaginare.

Sete si ploaie. Pana atunci doar nevoia de mare ii crease senzatia aia de sete in suflet. Doar atingerea usoara a valurilor si gustul apei sarate puteau sa-i aduca, pentru cateva clipe ce-i drept linistea. Apoi ea. Buzele ei. Aceeasi sete, care facea marea sa devina doar o amintire frumoasa dintr-un trecut obscur. A fost prima femeie cu care si-a inselat marea. Marea lui, pierduta, nascuta si abandonata in leaganul ala de mari orfane, in care intr-o zi, dupa un rasarit plicticos, a gasit-o. Tot la mare s-a gandit si prima data cand ea si-a incolacit bratele in jurul gatului lui, pe nu stiu ce pod uitat de lume. Ce-i drept era intrigat de faptul ca buzele ei aveau gustul ala sarat al valurilor.

Da, probabil ca ea nici macar nu l-a cautat. A iesit in lume sa-l gaseasca, nu sa-l caute. Probabil ca si ea, in felul ei, a fost intrigata de modul patrunzator in care a privit-o in seara aia. Tipul ala cu ochi albastri, care sfida lumea ei, proaspat aranjata dupa o mutare lunga si dureroasa. O privea cu impertinenta unui copil, dar cu siguranta unui barbat.

Ce-i drept a existat un moment in care amandoi au inceput sa-si puna intrebari. Probabil ca senzatia aia de paradis nedefinit, fara urma de urzica, incepea sa duca totul catre alte lumi. Aproape ireale. Onirice. „Esti tot ceea ce mi-am dorit”, i-a soptit intr-o noapte. El a privit-o zambind aproape malitios, aproape subtil. „Nu sunt, ce stii tu?”

N-a vrut-o atat de aproape. Nici ea pe el, ce-i drept. Dar, la urma urmei, viata ori cine stie ce divinitate locala, a facut ca si el, si ea, sa-si soarba incet penitenta printr-o fericire pe care o pusesera, pe-un raft si-o lasasera acolo in voia prafului si personajelor din cine stie ce carti, citite la miez de noapte. La urma urmei, nu putea fi altfel. Barbatul asta caruia ii placeau cioburile si nucile si femeia asta, trista si vesela totodata, altfel, mereu altfel, n-aveau cum sa se evite. Liniile bine tusate din palmele lor au facut ca, la un anumit moment dat, printre vise si taceri, sa se gaseasca.

Ce-i drept o enerva. Constant. Ca si cum, prin el, toata spita urmasilor lui Adam se decisese sa-i rupa temporar aripile unei fericiri de care reusise sa se agate prin uitare. O facea sa uite, pentru ca apoi, sa o aduca inapoi. O renastea, pentru ca apoi sa o forteze prin gesturi si cuvinte sa reintre in uterul matern, scrasnind din dinti si muscand din amintiri. Nu ale ei. Ale lui. Nu putea sa nu se gandeasca atunci, la trecutul lui de calator perpetuu prin paturi si conturi bancare.

N-a stiut de ce a aparut in viata ei. Pur si simplu i-a zarit mana intinsa, mana care avea sa o scoata din mansarda ei de tristeti si lacrimi, de zambete si iubiri tacute si parca undeva, apuse. L-a dus acolo aproape din prima. De fapt, nici ea nu a inteles prea bine de ce, dar era prea pierduta in vertijul unui vis din care tot astepta sa se trezeasca.

De fapt, dupa un inceput furtunos si dureros de placut, tot astepta schimbarea. Nu o oboseau noptile de pasiune, de tandrete, de salbaticie in care-si dorea sa ajunga la paroxism in bratele lui, ci pur si simplu asteptarea momentului in care el, asa cum aparuse, sa dispara din viata ei. Ca intr-un vis. Erau zile cand se incapatana sa creada, ca e real. Incercase ce-i drept sa-i cotrobaie prin lucruri, sa vada daca altor femei le spusese acelasi cuvinte pe care i le soptise ei printre sarutari lungi sau rarefiate, pa maluri de mare sau pe ziduri, aflate intamplator in drumul lor. Femeia asta care putea avea orice barbat, care privea sfidator sau pierdut, in functie de tactica abordata, devenise brusc nesigura. Pe ea, pe el, pe toata lumea. De fapt, nici macar nu mai era sigura unde incepe si unde se termina lumea ei. Sau a lui. A lor.

O privea, ghemuita in bratele lui, ca un copil ce se ascunde in bratele mamei, in timpul furtunii. O simtea respirand sacadat, aproape convulsiv, si o strangea atunci la piept si mai tare. Simtea nevoia sa-i faca o fotografie. Probabil ca ar fi fost perfecta pentru coperta unei carti de povesti. Adormita, aproape vesela, aproape pierduta in mrejele cine stie caror vise, pe care, culmea, nici macar nu si le amintea dimineata. „Eu nu visez!” i-a spus intr-o zi, ca si cum era un soi de sacrilegiu faptul ca el amintise, intr-o doara de vise.

O strangea la piept… din nou. Si zambea. In lumina obscura o vedea, la randu-i zambind. Probabil ca, intr-un fel sau altul, era si ea la fel de fericita ca barbatul care, din cand in cand o adormea in casa lui din centrul unui oras de campie, dar deasupra careia, dimineata, zburau invariabil pescarusi…

%d blogeri au apreciat: