Cu multa vreme in urma am descoperit undeva in sufletul meu, un spatiu obscur si dezolant. Un soi de camera intunecoasa, in care, stivuite aleatoriu, zac urne ce ascund cenusa tuturor clipelor de iubire, de pasiune sau de tacere, pe care le-am pierdut sau deopotriva castigat de-a lungul vietii. Mii de urne, deasupra carora refuza sa se astearna cu rigurozitate pulberea rosietica a uitarii…

Si de atunci, cateodata, in momente de singuratate, inchid usa turnului meu de fildes si ma abandonez in spatiul ala, doar pentru a-mi afunda mainile in scrumul amintirilor. Nu stiu de ce, dar pur si simplu simt, organic, ca trebuie sa golesc, rand pe rand in causul palmelor, continutul fiecareia dintre aceste urne si sa simt atingerea cenusii de aripi, nascute doar pentru a fi apoi, prematur incinerate. O atingere care doare si gadila in acelasi timp, care e cateodata rece, alteori calda, dar mereu familiara

Ma percep stand acolo, intr-o lumina trista si mata, tipica lumilor de cioburi, ca un soi de inger damnat, ce ascunde in palme secretele unei lumi permeabile; un trup ce se misca aproape convulsiv si un chip imobil, care nu a stiut niciodata sa planga sau sa rada. Sau daca a stiut vreodata, mai mult ca sigur, lacrimile si zambetele au ars, din greseala, odata cu un alt set de aripi destinat rugurilor timpului..

In jocul asta iluzoriu de-a cenusa si palmele, gasesc cateodata prin scrum tot soiul de cioburi cristalizate, de o culoare ciudata si cu un gust vag sarat. Recunosc, imi plac aceste ciudate perle sidefii, pe care le imping usor cu varful degetelui aratator inapoi in cenusa, doar pentru a le vedea cum, aproape concomitent, ies din nou la suprafata. Ce-i drept mi-am dat seama a destul de tarziu ca, in fapt, micile mele capturi, nu erau altceva decat cioburi de mare. Stropi rapiti unor valuri matinale prin incursiunile mele pe plaje pustii. De atunci, imi tot asum erezia asta involuntara… si penitenta unui relativ fraticid, pentru ca, la urma urmei, si sufletul meu apartine unui leagan de mari orfane. Numai ca, din cand in cand, cu o ignoranta stupida, am tot uitat de picaturile de apa ce se lipeau de aripile harazite sa devina, pentru a nu stiu cata oara, cenusa…

%d blogeri au apreciat: