Asa a fost sa fie. A fost mana destinului„, mi-a soptit odata cineva, oferindu-mi brusc un sistem de referinta pentru justificarea confortabila a propriului meu trecut de calator permanent prin paturi si conturi bancare.

Si cum era de asteptat, barbatul din mine a reactionat previzibil. In locul unui refuz patimas de bastinas ultragiat am optat pentru acceptarea implicita a unei alternative, ce sfida parca pana si ideea de comoditate. Dar, cum, la urma urmei, dadea sens incercarilor mele de a ma sustrage intalnirii cu propria-mi constiinta, am acceptat-o ca pe un soi de izbavire rapida sau, mai bine spus, ca pe un soi de autogratiere explicabila.

Evident, asta a dat nastere unui ciclu infinit de recidive. Justificabile. Noi si noi scenarii, in care, destinul a avut, by default, rolul principal. Ceva… lejer si aproape efervescent, ca o ploaie de primavara. Always, the same story with different cast insotita de o stare de gol din ce in ce mai profunda. Ca si cum la finalul fiecarei reprezentatii, as fi umplut scena cu cioburi de vise sau, ca si cum, din mine n-ar fi ramas altceva decat niste fotografii in alb-negru si un rest de Pygmalion c are, de-atata slefuit la Galatee, a ajuns sa se blazeze in pattern-uri mediocre.

Si tocmai cand ma rasfatam cu linistea idilica si implicitul dolce far niente, au apart din nou visele, dorintele, nevoia ideii de noi, dornica sa asimileze prin incluziune, lumea definita in jurul unui eu, aproape lipsit de identitate. Si paradoxul e ca destinul, care, dintr-o conjuncturala empatie se aflase intre timp intr-o hibernare profunda, s-a gasit sa intervina, chiuretandu-mi visele cu o mana nesigura. Ca si cum, dintr-o data totul a trebuit sa se circumscrie unui fetis al nehotararii…

%d blogeri au apreciat: