Atunci, in acel 3 mai oarecare, fie ca as fi vrut sau fie ca nu, sansele sa o sesizez erau minore. Si, implicit, n-am observat-o din prima. Bine, gandindu-ma acum, era si destul de greu pentru ca ca e genul ala de om care se adapteaza implicit oricarei variatii de lumini si umbre, incat ajungi sa-l percepi involuntar ca pe o parte integranta din peisaj. Ce mai incoace si-ncolo, mi-a luat destul de mult pana sa constientizez ca efectiv, exista atunci si acolo.

Culmea e ca atunci cand i-am descoperit privirea lucida si detasata, m-a incercat mai degraba un sentiment de mila, decat de atractie necontrolabila. De altfel nici nu ai fi avut cum sa nu fii empatic cu femeia asta care parea sa fi inecat, in spatele ochilor cu nuante gri-albastrui toate soaptele si atingerile barbatilor care, intr-un fel sau altul, ajunsesera pana atunci in patul si in sufletul ei.

Dupa vreo 10 minute in care stateam fata in fata cu ea pe stavilopozii din Olimp, am zis sa incerc sa incheg o discutie. M-am gandit cum sa o abordez, dar toate succesiunile de fraze pe care le-as fi putut folosi mi se pareau mai degraba cretine decat incitante. Ma hotarasc atunci sa incerc altceva.

– Frumos, zic, incercand sa impun vocii note ceva mai baritonale.
– Ce e frumos? ma intreaba, privind prin mine, cu o tristete aproape permeabila…
– Marea…
– Atunci, frumoasa, nu frumos
– Poate. Ma refeream la o senzatie atat de intensa incat nu poate fi asociata cu un gen, cu un numar sau cu un caz. Azi percep marea dincolo de acorduri gramaticale… ii spun aproape soptit si imi feresc privirea constient de faptul ca replica avea o sa o scoata, fie si pentru o secunda, din starea de letargie auto-impusa.
– Cum?
– Cum, ce?
– Cum o percepi?
– Marea?
– Da, marea….
– Stii, acum ar trebui sa vin cu o replica plina de pontial poetic… (si ca la un semn, pufnim amandoi in ras aproape concomitent…)
Ti-e teama ca nu as intelege?
Nu. Mi-e teama… ca as intelege eu.

Am discutat pana noaptea tarziu. Despre Rachmaninov si hip-hop, despre Boticelli si Modigliani, despre sotul ei si masini. Fara sa ne apropiem unul de altul nici macar un centimetru. Nu stiu daca au fost feromonii, influenta selenara sau mana destinului, dar instinctiv, cand ne-am ne-am apropiat pentru prima oara, tarziu in noapte, ne-am sarutat.

Sincer sa fiu, intotdeauna m-au intrigat si m-au speriat oarecum femeile casatorite, dispuse sa aiba o relatie cu mine. Din simplul motiv ca niciodata nu stii cu certitudine ce reprezinti pentru o astfel de femeie. O aventura? Ceva diferit? O revolta la prohibitie conjugala? Un joc? Sunt intrebari pe care tu, amantul constant sau conjunctural, ti le pui invariabil, incercand sa obtii raspunsuri in ochii, atingerile, sarutarile si soaptele ei.

Oricum, prima noapte cu Laura a fost un soi de mutatie spirituala a doua suflete ce s-au descoperit, aparent inutil, pe o plaja oarecare. Ea, intr-o oarecare lipsa de inspiratie poetica, in asteptarea sotului care urma sa se intoarca acasa peste cateva zile, eu cautand diferite femei cu care sa dau vacantei la mare si alte conotatii decat cele care tin de relaxare. Doar ne-am sarutat. Pana cand rasaritul si mai multi turisti matinali ne-au gasit obositi si infometati. Am facut schimb de numere de telefon si am plecat fiecare pe drumul lui. Ea cu masina catre casa – astepta o vizita din partea soacrei, eu pe jos catre hotel, pentru un dus fierbinte, inainte de micul dejun.

Eram in baie cand a sunat telefonul. Stiam ca e ea, pentru ca, la urma urmei, nimeni altcineva nu m-ar fi sunat la ora aia.

– Ai treaba mai incolo?, ii aud vocea dintr-o data lipsita de orice fel de inflexiuni.
– Poate… Dar as vrea sa te vad
– Esti sub dus? Se aude apa.  De fapt e clar, esti sub dus. Oricum, voiam sa te intreb daca vrei sa iesim pe seara undeva
– Te astept… si pentru cateva zeci de secunde aud doar apa si, in fundal, zgomotul facut de motorul masinii ei.
– Si eu, aud din partea cealalta a telefonului. Te sarut…

A fost electrizant. Cand am deschis usa camerei statea acolo ca un copil ratacit prin ploaie. I-am sesizat din nou privirea, la fel de lucida, insa nu la fel de rece ca prima data. Am facut dragoste atunci, acolo, violent si tandru, salbatic si delicat. A fost ca un soi de simbioza a trupurilor dupa mutatia sufletelor din dimineata. There were no bonds between us, that night. Ne-am exploatat fara nici un fel de clementa organica. Ca si cum o vestala si un calugar ar fi descoperit dintr-o data implinirea pe care ti-o da dezlantuirea lipsita de limite a pasiunii si euforia temporara a apogeului sexual simultan. Perfectiunea paroxistica, dupa cum ar zice sexologii lumii.

M-am mai intalnit cu Laura de cateva ori, fie cand ajungea ea prin Bucuresti, fie cand Mihai, sotul ei, pleca in delegatii prin tara si eu ma urcam intr-un tren catre Mangalia. Ne-am mai scris, am mai vorbit la telefon. Apoi cand a ramas insarcinata, doar scurte telefoane de genul: Esti bine? Da. Si eu. Da? Da… pana cand intr-o zi am constatat ca nu mai vorbisem de-o eternitate. Ce-i drept, din cand in cand ma mai gandesc la femeia asta care, ingenuncheata in fata mea, mi-a zambit si mi-a spus in noaptea aia: Stii, eu venisem de fapt sa te iau sa mancam ceva pentru ca apoi, sa izbunim in ras impreuna…

%d blogeri au apreciat: