Etichetă: muzică tristă

How Do I Live este o piesa aparut in anul 1997, compusa de Diane Warren pentru coloana sonora a blockbuster-ului ConAir. Ciudat, in cazul acestei melodii este faptul ca a avut parte de doua interpretari disctincte la foarte putin timp una dupa cealalta: prima i-a apartinut interpretei LeAnn Rimes, urmata la scurt timp de versiunea Trishei Yearwood.

Diane Warren a compus initial aceasta piesa pentru LeAnn Rimes, dar atunci cand producatorii filmului i-au cerut acesteia sa interpreteze cantecul intr-o maniera mai putin comerciala, cantareata a refuzat. Acest fapt, implicit s-a concretizat in aparitia versiunii Trishei Yearwood. Spre deosebire de varianta Rimes, aceasta interpretare este mai apropiata de genul contry, transmitand o tristete pasionala, o nevoie organica de iubire si certitudini. Per ansamblu piesa care chiar merita ascultata.

Sarah Ann McLachlan este o cantautoare canadiana, relativ necunoscuta in Romania, in ciuda succesului international de care s-a bucurat in urma popularizarii unora dintre baladele sale cu un profund caracter emotional, printre care Angel, Fallen sau I Will Remember You.

Fallen este primul single de pe albumul Afterglow semnat de Sarah McLachlan si lansat pe piata in anul 2003. Piesa a fost nominalizata la sectiunea Cea Mai Buna Performanta Vocala Feminina a Genului Pop in cadrul ceremoniei de decernare a premiilor Grammy in anul 2004, dar a pierdut in fata melodiei “Beautiful” apartinand Christinei Aguilera. Piesa ramane insa una care emana o tristete subtila, aparent distanta si totusi profunda…

Yngwie Johann Malmsteen (nascut Lars Johann Yngve Lannerback) este un compozitor suedez, cunoscut mai ales pentru tehnica sa interpretativa deosebita la chitara clasica si electronica. Este considerat inventatorul tehnicii “shred guitar” – cu alte cuvinte maximizarea vitezei cu care un chitaritarist poate interpreta o piesa si pentru pionieratul sau in genul “metal neoclasic”. Balada Like an Angel este considerata de specialisti drept o piesa de referinta pentru Yngwie Malmsteen, iar linia sa melodica o califica pentru o pozitie in lista celor mai triste piese muzicale ale tuturor timpurilor

Enya al carei nume real este Eithne Patricia Ní Bhraonáin s-a nascut pe 17 mai 1961 in Gweedore, Donegal, Irlanda si pana in prezent a castigat 4 premii Grammy, fiind totodata nominalizata si pentru un premiu Oscar. Cu toate ca in general, lumea percepe sintagma Enya (transcrierea aproximativa din punct de vedere fonetic a numelui Eithne) ca fiind asociata exclusiv cu interpreta, in spatele sau se afla un grup, in care colaboreaza, pe de o parte, insasi Enya (compozitor, interpret), Nicky Ryan (producator) si Roma Ryan (versuri).

Piesa Athair Ar Neamh aparuta pe albumul The Memory of Trees, lansat de Enya in anul 1995, cu toate ca pare mai degraba o incantatie trista, este in fapt o rugaciune clasica irlandeza, care denota ce-i drept, – prin versuri si linie melodica – o multitudine de influente druidice si celtice. Poate tocmai aceste ritmuri si sonoritati pagane, precum si profunditatea aparte limbii, induc o stare de tristete constienta, libera si descatusata din limitele civilizatiei.

Va spuneam despre Adagio in Sol minor pentru orga si coarde – ca este o piesa orchestrata de muzicologul italian Remo Giazotto si, conform acestuia, are la baza fragmentele unei sonate apartinandu-i lui Tomaso Giovanni Albinoni, gasite printre ruinele Bibliotecii Landului Saxonia – Dresda, dupa bombardamentele aliate din timpul celui de-al doilea razboi mondia. Lara Fabian a pastrat linia melodica initiala aducand in plus versuri de o sensibilitate aparte si vocea sa de soprana lirica. Adagio-ul Larei pare astfel sa sublinieze ideea lansata candva de Alexandre Dumas, si anume faptul ca “ranile sufletului se deosebesc de celelalte prin aceea ca se acopera, dar nu se inchid; mereu dureroase, mereu gata sa sangereze cand le atingi, ele raman in inima vii si deschise.”

Evident ca nu aveam cum omite din lista versiunea in limba italiana a prelucrarii facute de Lara Fabian pe piesa Adagio in G minor pentru orga si coarde dupa Tomaso Albinoni. Spre deosebire de tristetea indusa organic prin versiunea in limba engleza, versiunea italiana a piesei Adagio, evidentiaza paradoxala idee ca zambetul celui care sufera e mai dureros

Almost Blue este o piesa marca Elvis Costello, lansata pe piata in anul 1982 pe albumul Imperial Bedroom. In ultimii ani piesa a fost interpretata de mai multe ori: 2003 – Everything but the Girl (”Like the Deserts Miss the Rain), 2004 – Alison Moyet (”Voice”) si 2004 – Diana Krall (“The Girl in the Other Room”). Ultima este, daca nu stiti, chiar sotia lui Elvis Costello. Odata cu lansarea albumului The Girl in the Other Room, pianista si interpreta de jazz acustic Diana Krall a reusit sa sparga gheata ajungand in top 5 UK Bilboard. Evident, piesa Almost Blue se distinge printr-o interpretare aparte, plina de subtilitate si tristete.

Evident ca aceasta interpretare – poate cea mai cunoscuta in spatiul muzical mioritic nu putea lipsi din lista celor mai triste melodii ale tuturor timpurilor, chiar daca interpretarea versurilor “tengo miedo tenerte y perderte otra vez” nu este poate la fel de lirica precum in versiunea Laurei Figy sau in cea a lui Andea Bocelli. Pe de alta parte, vocea Cesariei Evora nu are insa rival, facand sufletul sa vibreze inconstient cu fiecare nota.

Besame mucho, a aparut in spatiul muzical in anul 1940, cand compozitoarea mexicana Consuelo Velazquez a decis sa scrie aceasta piesa, cu putin inainte de a implini varsta de 60 de ani si, potrivit autoarei, cantecul a fost inspirat de o arie a unei opere de Enrique Granados. Primul om care avea sa interpreteze Besame Mucho a fost Emilio Tuero, dar de atunci si pana in prezent, multe nume mari ale scenei muzicale au inregistrat propriile versiuni ale canteculului – Elvis Presley sau Beatles au interpretat aceasta piesa de multe ori, de-a lungul unor cariere incununate de succes.

Am optat pentru varianta Laurei Figy (nascuta pe 27 August 1955 in Amsterdam), in detrimentul altor nume sonore ale muzicii internationale (in special Cesaria Evora a carei versiune n-am rezistat sa nu o atasez) pentru ca interpreta a ales sa accentueze mult mai mult decat alti cantareti, sentimentul de saudade asociat cu versurile piesei, in special in momentului de climax liric al melodiei, atunci cand versurile ajung la sectiunea “tengo miedo quererte y perderte despues”.

Pentru ca este o melodie cu un profund caracter emotional, Besame Mucho a aparut de multe ori pe coloana sonora a peliculelor cinematografice dintre care pot fi mentionate: Great Expectations, A toda máquina, Moon Over Parador, Arizona Dream, Moscow Does Not Believe In Tears, The Naked Gun: The Smell of Fear, In Good Company sau Mona Lisa Smile. Evident, succesul piesei Besame mucho a facut ca melodia sa aiba parte si de multe cover-uri in alte limbi decat spaniola, aparand pe piata cu nume precum “Kiss Me Much”, “Kiss Me a Lot”, “Kiss Me Again and Again”, “Embrasse-Moi”, “Stale Ma Bozkavaj” sau “Szeretlek en”. Versiunea lui Andrea Bocelli este in egala masura tandra, pasionala si dureroasa. O interpretare care nu lasa loc de nici un fel de alte interpretari