Despre artist și rolul său în societatea și cultura actuale
Articol realizat în 2013 pentru “Prăvălia culturală” și re-editat pentru rudy.ro
Ce rol joacă un artist într-un spațiu public tot mai manipulat și manipulant?
Periferic. Decorativ. Întrucâtva exotic. Și, date fiind realitățile vremii, este cumva normal să fie așa. La urma urmei, artistul a fost un icon social doar în momentele în care o societate, în ansamblul său, a acceptat ideea de artă ca pe un pilon esențial al propriului sistem de valori. Și asta pentru că, paradoxal, nu valoarea intrinsecă, ci mai ales normele și instituțiile care patronează și promovează arta îi conferă acesteia acea forță modelatoare care, de-a lungul istoriei, a șlefuit societăți și civilizații.
În particular, în spațiul public al prezentului românesc – cele mai multe forme de exprimare ale artei par mai degrabă atavisme sociale moștenite din trecut, un soi de stări de manifestare sectară atât in expresie, cât și prin aderența socială. De ce spun asta? Ei bine, cu toate că place ideea unei societăți guvernate de trăiri spirituale revelatoare și de stări de transcendență metafizică în urma contactului cu o capodopera, realitatea este cu totul alta: cei care consumă și produc arta, fac parte – în marea lor majoritate – dintr-un grup semi-închis, izolaționist până la uzura și cu o identitate “elitistă” auto-asumată.
Ca atare, între artist – care promovează hegemonia unor valori muribunde – și arhitectura sistemului de valori dominant din prezent apar, oarecum organic, tot soiul de coliziuni normative. Din acest motiv, artistul nu fi un veritabil de catalizator social decât la nivel de in-group, adică la nivelul enclavelor cultural-sociale pe care le frecventeaza. Pentru ceilalți – marea majoritate – el ramâne un soi de element peisagistic vivant, deseori exotic, alteori util pentru recalibrarea statutului social, dar mereu inferior difuzorilor de valori dominante: manelistul, asistenta TV cu picioare lungi și cu un CV de cuceriri impresionante, fotbalistul, politicianul, etc.
Acum, evident, există și excepții: oameni cu un profil de artist și care ajung în rolul de formator de opinie. Experiența mea de aproape 13 ani în domeniul mass-media publice mă face să cred că vorbim despre un grup extrem de restrâns. Despre indivizi care, într-o mare majoritate, fie și-au ceritificat valoarea (și) în afara tarii, fie și-au construit un profil artistic grație unui lung șir de conjuncturi favorabile (ca de exemplu notorietatea și prestigiul câstigate în perioada comunistă, etc). Din păcate, în această ultimă categorie se află și anumiți promotori ai “artei mercantile de consum” (mai mult sau mai puțin estival), care s-au adaptat cerințelor unei piete mai… permisive, atunci când vine vorba de calitatea actului cultural.
Mai sunt auzite vocea lui, adevărul lui – fie el și estetic, nu neaparat etic sau civic?
În acele enclave sociale în care și prin care trăiește, creează, interacționează… da, fără doar și poate. Vocea artistului este, la urma urmei o expresie a identității comune a grupului. El, artistul, împarte cu ceilalți dacă nu valori și perspective identice, măcar aceeași “limbă”. În interiorul grupului – pe scenă, într-o galerie de artă, în paginile unei reviste, pe un site cultural, etc – vocea lui generează ecouri, arta lui modelează expresii si caractere.
Marea problemă derivă însă din faptul că multe voci artistice românești ajung să se audă mai intâi în alte spații geografice, după ce s-au bucurat de o deplină și splendidă ignoranță în țara de baștină. Probabil, acest fapt este legat de faptul că în democrațiile mai vechi, cultura nu are un rol atât de periferic la nivelul societății, iar linia dintre ridicol și sublim este mult mai bine tușată ca pe plaiurile mioritice. Am însă speranța că, în timp, interacțiunea socială din cadrul Uniunii Europene va recalibra, măcar indirect, sistemul de valori autohton.
Există încă autoritate, în sensul competenței și a impunerii valorilor autentice?
Există, dar este extrem de limitată. Societatea post-comunista românească este dominată în continuare de oamenii clasei muncitoare din era roșie și, oarecum mult mai grav, de parveniții perioadei șmenar-mercantile de imediat de după ’89. Cu alte cuvinte, de oamei cărora – într-o largă majoritate – educația, arta și cultura în ansamblul său nu le creeaza nici un fel de vibrație. În plus, chiar și între polii de autoritate autentică, se regăsesc mulți dintre acei oameni ai trecutului care, timp de generații, au dezvoltat un veritabil cult al permanenței și al înlăturării oricărui posibil challenger, care le-ar putea amenința hegemonia. Din fericire, timpul lucrează, iar purificarea culturală are șanse să se realizeze, chiar dacă într-un ritm biologic.
Dar publicul vi se pare mai atent, mai superficial sau mai indiferent decât în urma cu 10, 20 sau 30 de ani?
Există, din punctul meu de vedere două tipuri de consumatori de artă: un public social și publicul hard-core. Ambele categorii sunt, cred eu, neschimbate (în mare măsura) de la o generație la alta. În primul grup se afla acel public superficial, motivat să intre într-un oarecare contact cu arta din varii și neimportante motive, în timp ce în cel de-al doilea se află acel public care iubește, trăiește și vibreaza din, în și prin artă.
Există însă anumite semne îmbucurătoare. Paradoxal, de altfel, dat fiind declinul extrem de vizibil al școlii românesti și degradarea societății autohtone în ansamblul său. Dar, dincolo de toate, pare să apară un soi de mutație structurală la nivelul consumatorului de artă. Mă refer la tinerii care vin din urmă și care – nu doar că sunt extrem de informați, dar și extrem de atenți și constructivi. Pun întrebări, au remarci pertinente, se angajează în discuții și dezbateri, trăiesc arta extrem de autentic. Am vazut asta la Filarmonică, la teatru, la concerte, în galerii de artă, la lansări de carte când am fost în țară, în Timisoara, București, Iași sau Craiova. Așa că, semne bune dinspre generațiile următoare.
[/et_pb_text][/et_pb_column_inner][/et_pb_row_inner][/et_pb_column][et_pb_column type=”1_3″][et_pb_image src=”https://rudy.ro/wp-content/uploads/2020/12/d7hftxdivxxvm.cloudfront.net_.jpeg” _builder_version=”4.5.3″ _module_preset=”default” title_text=”Måleri. Vertumnus. Guiseppe Archimboldo.” hover_enabled=”0″][/et_pb_image][et_pb_text _builder_version=”4.5.3″ _module_preset=”default” hover_enabled=”0″ custom_padding=”||3px|||”]Giuseppe Arcimboldo, Vertumnus, 1589
[/et_pb_text][/et_pb_column][/et_pb_section]