Când ploaia inertă a tâmplelor tale,
De eul iubirii prematur s-a dezis,
Ți-am plâns mărginirea-n tăceri inegale
Și-n semnul uitării, semnul tău l-am închis.
Iar când tâmpla lumii a plouat fără tine
Și-n viu-i de ape m-am găsit fără rost
Ți-am strâns risipirea cu gesturi puține
Și-n vise trecute mi-am aflat adăpost.
Dar când din noi doi a rămas doar o sete
Și-o stare de ploaie nituită-n pământ,
Ți-am pus infinitul-n tăceri violete
Și-n lumea-mi de poate, ți-am dat un alt când.
București, România – 11 mai 2010
Publicată înCaiete Silvane, ediția – online, octombrie 2018