Afară, când timpul geme-a rut,
Iar umbrele se mulează
Peste gleznele ploilor,
Iert câte-o femeie părăsită
Și, preț de o noapte,
Îi cuprind însingurarea
În coasta sângerândă
A solitudinii mele.
Afară, când timpul geme a dorință,
Las o femeie părăsită
Să doarmă încolăcită de mine,
Fără să știe că eu sunt încă înrobit
De îmbrățișările tale
Și că, de fiecare dată
Când îmi țin respirația,
Te strâng în brațe tot pe tine.
Afară când timpul geme a noi,
Rog o femeie părăsită
Să-și sădească visele pe pieptul meu
Fără s-o las să audă
Că inima mea strigă doar numele tău
Și fără să-i spun că acest întuneric,
Care mi te-a dus
Pe celălalt mal al tăcerii,
Mi-a lăsat sufletul
De-o parte și de alta a vieții.
Timișoara, România – 29 iunie 2013
Publicată în Neuma, nr.11-12, noiembrie-decembrie 2018, p.35