Cândva într-o marţi a ploilor mute,
Când lacrima mea ţi-a stins setea de ploi,
Mi-ai plâns nerostirea în sensuri tăcute
Şi un veac de negare ai lăsat între noi.
Apoi într-o marţi a picioarelor reci,
Sub tălpile-ţi ude mi-ai strivit neînceputul,
Ca tot șchiopătând printre veacuri întregi,
Olog de iubire, să-ți uit tot trecutul.
Acum plouă rar, monocrom, peste mine,
Şi, chiar şi în gând, îmi stă altcineva,
Dar marțea când plouă, mi-e iarăși de tine
Mi-e iar de iubirea, ce-am avut-o cândva.
Bruxelles – 19 mai 2008
(publicată în Alternanțe, nr.3 (20), iulie 2018, p.18-19)