Amintirea paradisului pierdut
Articol publicat în “Leviathan”, Anul III, nr.3(8), iulie-septembrie 2020, p.73-75
Urmăresc de mai multă vreme poeziile publicate în reviste de Rudy Roth, apreciind forma lor, tonul unitar și mai ales felul în care știe să potențeze cu „unelte” sigure teme, motive literare care au fost dintotdeauna subiect de meditație pentru pana lirică. O parte dintre aceste poezii sunt cu formă fixă, impecabile din punct de vedere prozodic, ceea ce dovedește o bună cunoaștere a tehnicii versului, astăzi, când mulți autori consideră că poemul cu formă fixă, indiferent dacă se înscrie într-o specie consacrată, cu o lungă istorie (sonet, rondel), este demodat. Nimic mai fals. Respectivii ascund, de fapt, în această pseudo-teorie a modernității lirice, o confuzie, unii, poate, și din neputința de a scrie versuri cu ritm și rimă. Valoarea unui text poetic nu rezidă în alegerea unei forme sau a alteia, ci în felul în care acea formă este „umplută” cu un conținut liric personal, cu tratarea unei teme sau a unui motiv din alt unghi, reprezentând o contribuție proprie, ceea ce identificăm de obicei ca univers liric original, fără a repeta o întreagă istorie de clișee poetice, și nu în ultimul rând cu muzicalitatea textului. Excesele formale (verslibrismul înțeles ca libertate care transformă textul poetic într-o proză banală, moda de a scrie chiar și titlul fără majusculă, abuzul de libertăți gramaticale care depășesc ceea ce numim licență poetică, suspendarea completă a punctuației etc.) rămân simplu decor exterior în poezie, mai degrabă unul de natură grafică, dacă fondul e comun sau inconsistent.
Rudy Roth nu s-a grăbit să debuteze în volum, deși, după cum se vede acum, din recenta apariție editorială, Geometriile contradictorii ale singurătății ar fi fost pregătit de mult pentru ceea ce numim în biografii „debut editorial”. Și iarăși trebuie să privim în jur și să constatăm graba cu care unii condeieri, îndoielnici ca valoare, se grăbesc să-și vadă numele tipărit pe coperta unei cărți. Remarc de la bun început: cartea de poeme a lui Rudy Roth, alcătuită, cred, în urma unei selecții severe, organizată în cicluri care au, fiecare, unitatea lor, este unul dintre cele mai bune debuturi în poezie din ultimul timp. Nimic în plus, nici un text care să nu fi fost șlefuit stilistic, lucrat atent, nimic repetitiv – aceasta din urmă fiind o trăsătură nu ușor de evitat în multe cărți de versuri. Generic, erosul, tema cuplului abordată ca prilej de meditație existențială sunt relevabile în toate poeziile din volum. Ele par a fi spectrul în care poetul adună idei, trăiri, sentimente, notații, versul lui fiind însă foarte rar tributar planului senzorial. D. R. Popescu sesiza în prefața cărții această predilecție pentru ceea ce aș putea numi modul personal de poziționare a autorului față de tema străveche, reactualizată din perspectivă modernă: „S-ar putea să fie vorba în cartea lui Rudy Roth de un nou Adam, şi de o nouă Evă, aflaţi în clipele lor divine, cuprinşi de certitudinile dăruite de Tătânele Ceresc, dar şi de incertitudinile magice ale mărului! S-au născut ei dintr-o şoaptă divină? Dar atunci de ce par ei sortiţi unei treceri şi tăceri misterioase?” Și mai departe: „Să vină clipa, aproape absurdă, ca el, din viul său de lut, să-şi modeleze o nouă Evă?! E imposibil, căci paradisiacii fără de moarte, aruncaţi dincolo de pârleazul divin, nu mai pot reveni la ce-au fost, nici în vise, care ele deja au murit! Timpul Evei s-a închis peste Adam, sau totul este invers, fapt ce înseamnă acelaşi adevăr.”
Singurătatea cuplului în raport cu lumea, starea lui inițială și destrămarea acesteia, un fel de uimire față de comunicarea cu universul răzbat în interpretarea pe care, la nivelul ideilor generale desprinse din aceste „geometrii” lirice, o dă Rudy Roth mitului (mai exact motivului poetic) adamic. Coborârea dintr-un paradis imaginar, mai precis dintr-un tărâm nu atât al certitudinilor palpabile, cât al certitudinilor posibile, devine aici permanentă căutare, chemare: „Oare-a murit pe pleoapa ta/ Acea lumină orbitoare,/ Ce dimineții-i da culoare,/ De îți propteai privirea-n ea?// Și trupul tău ca o văpaie,/ Ce mistuia orice dorință/ E oare ars în neființă/ Și stă de-acum printre noroaie?// Ah, n-ai idee cât așvrea/ Destinul nostru să-l înclin,/ Să fiu din nou în preajma ta/ Și-n sensul tău să aparțin.” (Oare). Interogația, relativ curentă, justifică exact această căutare, pândită, odată cu imaginara desprindere din starea inițială, de risipirea în „cioburi”: „Acelaşi decor risipit în ruine,/ Cu cioburi din noi, rânduite-n vitralii/ Ne stă catedrală de lacrimi puține,/ Când timpu-și ascun-de-nchinarea-n detalii.// Acelaşi destin ce-mi vuieşte de tine,/ Şi-mi cade pe umeri, arcuit în spirale,/ Mi-e lagăr de sens şi atingeri divine/ Când timpul se-nchide în vagi catedrale.// Şi-atunci chiar de-mi eşti și Graal legitim,/ Și-altar, și lumină ori sens făcător,/ Îmi port risipirea într-un vis anonim,/ Și mor, ciob cu ciob, în acelaşi decor.” (Același). Prima secțiune a volumului se intitulează de altfel Cioburi; a doua, din care am citat poezia Același, poartă titlul Antimetafore, continuând, nuanțând motivele lirice din prima. Această metaforă a destrămării, a risipirii, a însingurării proiectează și ea, nu o dată – pentru a folosi imaginile poetului – „geometrii contradictorii”, cele care dau de fapt consistență și intensitate trăirii. Iubirea, echilibrul cuplului privit cu nostalgie și o undă de resemnare nu au fost nici măcar la origini scutite de frământări, de contradicții, de incertitudini. Amintirea paradisului pierdut, cu oricâtă melanco-lie sau suferință ar fi trăită, devine, privită retrospectiv, o formă de lansare în aventura cunoașterii: „Atunci când îți vei pierde aderența la visele mele/ Adu-ți aminte că eu/ Mai port tatuată pe tâmple/ Nostalgia acelui Eden/ În care mâinile lui Dumnezeu/ Ți-au modelat resemnările/ Din coasta mea stângă.// Iar atunci când busola inimii mele/ Nu va mai arăta către nordul neliniștilor tale,/ Fă-mă să-mi aduc aminte/ Că fără semnul păcatului tău,/ Sufletul meu n-ar fi avut niciodată/ Vocația universului.// De fapt, de fiecare dată,/ Când nu-mi mai aparții,/ Adu-ți aminte de a unsprezecea poruncă/ Ce spune că-n rostul său/ Femeia nu trebuie să îmbătrânească/ În brațele-n care s-a încărcat de singurătate.” (Atunci).
Singurătatea, absența sunt motive și mai accentuate în Saudade, al treilea ciclu de poeme. În portugheză și galiciană (dialect înrudit cu limba portugheză), saudade este – cu aproximarea de rigoare – echivalentul cuvântului dor din limba română, ambele, de altfel, intraductibile în complexitatea nuanțelor lor și astfel identificabile ca proprii unui spațiu cultural sau altuia, la fel cum spaniolul soledad, înrudit etimologic cu saudade (din lat. solitas) iradiază, în folosirea literară, o mulțime de sensuri, între care și „nostalgie”, „absență”, „dorință”. „Saudades” se valorifică în poeziile lui Rudy Roth printr-un inventar imagistic necomun: „Azi am să te trăiesc altfel./ Cel mai probabil,/ Ca pe o întâmplare/ Sau ca pe un zbor încarnat/ Într-o ploaie de fluturi.” (Altfel); „E târziu, iubito, iar eul meu, istovit…/ De urletul tuturor femeilor de nisip,/ În care ți-am căutat nestatornicia,/ De fiecare dată când șerpii obișnuinței/ Mi s-au încolăcit de suflet,/ Ca într-o profeție/ A autoamăgirii.” (Tuturor).
Alteori, limbajul se abstractizează cu scopul de a transmite direct ideea poetică, evitând metafora sau comparația: „Sub povara măștilor tale,/ Visului meu/ I s-au strivit contururile,/ Până când a devenit/ Doar un colaj/ De senzații translucide,/ În care o iubire schematizată/ Și-a înjumătățit sensul/ În două non-identități.” (Sub). Acesta este tonul în Delirio improvviso („amăgire bruscă”), mai abstract: „Asemenea vânzătorilor de iluzii,/
Ne-am proiectat regăsirea/ Într-o inerție a neîntâmplării,/ Fără să ne gândim că în felul ăsta,/ Atunci când vom îmbătrâni,/ O vom face-o nu unul în altul,/ Ci fiecare dintre noi,/ În conturul singurătății celuilalt.” (Asemenea).
Multe dintre poeziile lui Rudy Roth au ca titluri adverbe (toate cele cuprinse în ultima secțiune, Adverbiate), adverbul din titlu fiind și primul cuvânt al poeziei, cel care circumstanțiază starea lirică. Adverbele sunt lacrima de poezie.
Un univers distinct, original ne întâmpină și în desenele lui Rudy Roth, a cărui imaginație surprinde adesea prin combinarea neașteptată de forme, obiecte, volume, spații devenite metafore plastice. Ca într-un poem, ideile se ascund și se revelează, parcurg un metabolism uneori la limita oniricului, dar păstrând întotdeauna coerență imagistică și un echilibru compozițional încântătoare. Parte dintre desenele sale, unele sugerând figuri mitologice, însoțesc textele din acest volum, creând astfel un „dialog” foarte potrivit, o reverberație, o amplificare sau dimpotrivă, un contrapunct al motivelor și imaginilor poetice. Cu câțiva ani în urmă, în 2013, Rudy Roth a expus la București lucrările sale de grafică, reunite sub titlul Zeița timpului pierdut. „[…] în viziunea mea, intuiția, percepțiile sau emoțiile individuale, impulsurile și energiile creative și nu raționalismul mecanicist relevă de cele mai multe ori forma completă a adevărului. Iar în toate acestea percep, regăsesc, simt un sacru feminin, tangibil și atemporal, dar caligrafic ascuns în premisa că, intrinsec, natura esenței vieții transcende conceptul de gen. Ca atare, zeița timpului pierdut guvernează clipele netrăite sau insuficient trăite, speranțele abandonate. Ea însăși există în femeia care nu și-a pierdut aderența la visele ei și care poartă încă tatuată pe tâmple nostalgia Edenului” – spunea atunci autorul și, iată, aceste fraze se potrivesc și acum, peste ani, poeziilor reunite în frumosul său volum de debut.
Costin Tuchilă
[/et_pb_text][/et_pb_column_inner][/et_pb_row_inner][/et_pb_column][et_pb_column type=”1_3″ _builder_version=”3.25″ custom_padding=”|||” custom_padding__hover=”|||”][et_pb_testimonial author=”Costin Tuchilă” portrait_url=”https://rudy.ro/wp-content/uploads/2020/12/1517023894099.jpeg” _builder_version=”4.5.3″ _module_preset=”default”]
Singurătatea cuplului în raport cu lumea, starea lui inițială și destrămarea acesteia, un fel de uimire față de comunicarea cu universul răzbat în interpretarea pe care, la nivelul ideilor generale desprinse din aceste «geometrii» lirice, o dă Rudy Roth mitului (mai exact motivului poetic) adamic.”
[/et_pb_testimonial][et_pb_image src=”https://rudy.ro/wp-content/uploads/2020/12/Costin-Tuchila-Critica-Rudy-Roth.png” title_text=”Costin Tuchila – Critica Rudy Roth” _builder_version=”4.5.3″ _module_preset=”default”][/et_pb_image][/et_pb_column][/et_pb_section]