Degeaba-ți proptești răsăritul pe gene,
Strângând amintiri și-ndoieli între pleoape,
Că-n viul meu mut și-nvelit în blesteme
O altă tăcere îmi este aproape.
Și chiar de-mi răstorni infinitul pe umeri,
Ca-n tâmpla uitării să-mi închid necuprinsul,
Nu ție-ți stă scris de mirări să mă numeri,
Nici mie nu-mi stă să-ți arăt Paradisul.
Așa că degeaba mi te-nghesui prin viață,
Că n-am să-mi întorc iar privirea spre tine,
Să văd doar o umbră, plămădită din ceață
Și nu pe femeia plămădită din mine.
Palma de Mallorca, Spania – 21 ianuarie 2013
Publicată în Leviathan, nr.1, octombrie-decembrie 2018, p.41