De fiecare dată când timpul
Îmi hăituiește copilăria prin palme,
Închid invariabil ochii
Și-aproape c-adulmec
Acea mireasmă inconfundabilă de pâine proaspătă,
Ce dezmierda diminețile de vineri
Din casa bunicii.
Și-atunci,
Invariabil văduvit de-nțelesuri,
Mă las din nou locuit
De vechea senzație de infinit,
Și cred iar, preț de o clipă,
Că întreaga alchimie a lumii
Începe și se termină în copaia de lemn,
Unde făina se plămădește în cocă.
De asta, mi-aș dori, uneori,
Să avem răbdare unul cu altul,
Și să nu mai mușcăm
Din miezul indiferenței,
Uitând că în fiecare din noi,
Încă trăiește un copil
Ce-și frământă pâinea cea de toate zilele
Dintr-un aluat nefiresc
De tăceri și nonsensuri.
Palma de Mallorca, Spania – 31 iulie 2013
(publicată în Lumina literară și artistică, nr.4(49), aprilie 2018, p.2)