Acelaşi decor risipit în ruine,
Cu cioburi din noi, rânduite-n vitralii
Ne stă catedrală de lacrimi puține,
Când timpu-și ascunde închinarea-n detalii.
Acelaşi destin, ce-mi vuieşte de tine,
Şi-mi cade pe umeri, arcuit în spirale,
Mi-e lagăr de sens şi-atingeri divine
Când timpul se-nchide în vagi catedrale.
Şi-atunci chiar de-mi eşti și Graal legitim,
Și-altar, și lumină ori sens făcător,
Îmi port risipirea într-un vis anonim,
Și mor, ciob cu ciob, în acelaşi decor.
Timișoara, România – 3 februarie 2011
(publicată în Vatra Veche, nr.7(115), iulie 2018, p.12)