Laura tăcerilor mele (Dell’Amore)

Chiar dacă mi-aș fi dorit, cred că șansele de a o sesiza erau extrem de mici. Nu pentru că nu era aproape sau pentru că nu era frumoasă. Pentru că era și aproape, și absolut superbă. Ci pentru că Laura aparținea acelui gen de femeie care, atunci când e tristă, devine una cu realitatea atmosferică. Una cu peisajul. Una cu emoțiile celor din jur.

Am conștientizat că e la doar doi stabilopozi distanță de abia în momentul în care i-a sunat, preț de o secundă, telefonul. A respins apelul aproape instantaneu, fără să privească ecranul. Sau cel puțin așa mi s-a părut, în acel moment. Moment în care m-a încercat, fără niciun fel de justificare, un sentiment de milă. De neobișnuită și tristă empatie cu acea necunoscută care părea să fi înecat, în spatele ochilor ei verzi, toate tăcerile sfârșitului de primăvară.

Cu toate astea n-am abordat-o imediat. Îmi făceam în gând tot felul de scenarii, căutând succesiuni de fraze cu care să pot începe o discuție, fără a părea interesat. Doar dispus la o discuție anonimă, fără niciun fel de consecințe emoționale.

“Iubitul?”, întreb, făcându-mi curaj.
“Poftim?”, răspunde, privind cumva prin mine…
“Îmi pare rău. Gândeam cu voce tare. Mă gândeam că te-a sunat iubitul… Scuză-mă, nu e treaba mea…”
“Nu, nu este”, mi-a spus, cu o voce extrem de agresivă, care a sunat, în urechile mele, ca un soi de “Hai, cără-te!”. Apoi, tăcere. O tăcere destul de apăsătoare care, mi s-a părut că a durat o eternitate. O tăcere pe care a întrerupt-o tot ea, adăugând: “Soțul”. De data asta, vocea îi era vizibil afectată.
“Îmi pare rău”, îi răspund, cumva din reflex…
“De ce? Îl cunoști pe George?” mă întrebă sarcastic.
“Depinde de George. Tind însă să cred că nu. Am încercat doar să fiu civilizat. Așa că a fost un răspuns de complezență, nu o dare de seamă.”
“Văd că ai probleme cu gestiunea gândurilor și dialogurilor”, răspunde, susținându-mi privirea.
“Da. Sufăr de senilitate selectivă. E de la vârstă, cred…”, îi spun, oarecum satisfăcut că-i pot înapoia ceva din doza de sarcasm de mai devreme.

În ciuda așteptărilor, n-a mai spus nimic. Aceeași tăcere de dinainte se lăsase iar între noi.

“Frumos” zic, încercând să impun vocii o nuanță ceva mai dezinteresată.
“Ce anume e frumos?”, mă întreabă, cu o voce care nu mai avea nimic din puterea de mai devreme.
“Marea…”
“Atunci, frumoasă, nu… frumos…”
“Absolut. Dacă te raportezi exclusiv la substantiv. Eu mă gândeam la starea de frumos născută din starea de mare…”
“Starea de mare?”
“Da. Starea de mare…”
“Și cum e?”
“Știi…” îi spun, uitându-mă în ochii ei, “dacă am fi într-un film, acum ar fi momentul perfect în care eu să am o replică cu adevărat interesantă”. Ca la un semn, am izbucnit amândoi în râs.
“Ți-e teamă că aș putea să te plac?”, mi-a spus, mai târziu, când ne-am mai liniștit.
“Nu. Mi-e teamă că aș putea să te plac eu.”

Am discutat până la apus și mult după. Despre Rachmaninov și hip-hop, despre Modigliani și Boticelli, despre soțul ei și despre mașini. Fără să ne apropiem unul de altul, nici măcar un centimetru. Chiar dacă noaptea își intrase în drepturi și distanța dintre noi părea mult mai mare… Când însă au mai venit și alți turiști, am decis să plecăm. Habar nu aveam unde, dar dintr-o dată, acel loc părea extrem de aglomerat. Și, nu știu dacă au fost feromonii, influența selenară sau mâna destinului, dar când am ajuns pe plajă, m-a luat de mână și m-a sărutat.

Sincer să fiu, întotdeauna m-au speriat femeile căsătorite dispuse să trăiască o poveste de dragoste cu mine. În primul rând pentru că îți inundă lumea în incertitudini vizibile. Prin simplu fapt că nu știi ce anume reprezinți tu pentru ele. O aventură? O rupere de ritm? O concretizare a revoltei eului emoțional în fața prohibițiilor sau dezamăgirilor conjugale? Un joc? O răzbunare? Un ideal? Și, mai presus de toate, ce (încă) mai reprezintă soțul lor pentru ele?

Oricum, acea prim sărut cu Laura a fost ca un soi de transmutație fizică care a transformat dorința în și mai multă dorință. A fost un singur sărut. Prelungit timp de minute, dar unul singur. La finalul căruia am zâmbit și am făcut schimb de numere de telefon. Și nimic mai mult.

Peste două zile, a sunat. Eram sub duș. Știam că e ea. Nu știu cum, dar știam.
“Hello stranger”, aud de la celălalt capăt al conexiunii telefonice.
“Hi there, sunshine! Mă bucur să văd că mai trăiești”
“Ai treabă mai târziu?” mă întreabă, ca și cum ar fi ignorat complet remarca mea anterioară.
“Poate… Dar mi-ar plăcea să te văd”
“Ești în baie? Se aude apa… În fine, voiam să te întreb dacă vrei să mergem să mâncăm ceva”
“Sigur. Vii să mă iei?” întreb. Pentru câteva zeci de secunde nu aud decât sunetul unor pași, urmat de zgomotul motorului unei mașini care pornește…
“Da, sunt deja pe drum… Te sărut” a spus și a terminat apelul.

A fost electrizant. Când am deschis ușa camerei, câteva zeci de minute mai târziu, am avut senzația că în fața mea se află o fetiță pierdut prin ploaie. Avea aceeași privire lucidă, ca atunci pe stabilopozi, însă nu la fel de distantă. Am făcut dragoste atunci, acolo. Sălbatic, tandru, delicat, pasional. Ca și cum trupurile noastre intraseră într-o simbioză perfectă. Exploatându-se unul pe altul fără nici nu fel de clemență organică. Ca și cum niciunul dintre noi am fi fost, până atunci, închiși în turnurile de fildeș ale purității. 

M-am mai întâlnit cu Laura, de câteva ori, fie când ajungea ea prin București, fie când ajungeam eu prin Mangalia. Uneori ne-am mai scris, alteori am vorbit la telefon. Ne mai povesteam, unul altuia, aventurile, trăirile, emoțiile, visele. Până când, într-una din conversațiile noastre mi-a povestit că este însărcinată. Ea și soțul ei așteptau o fetiță. A fost vestea care m-a bucurat, dar care a translatat povestea noastră într-un soi de limbo conceptual…

Într-o zi am constatat că nu mai vorbisem de aproape doi ani. Am știut atunci, că drumurile noastre s-au despărțit pentru totdeauna. Ce-i drept, mă mai gândesc uneori la femeia aceasta care, îngenuncheată lângă mine, mi-a spus în prima noastră noapte: “Știi, eu venisem să te iau să mâncăm ceva…” pentru ca apoi, să izbuncnim, în râs împreuna…