O singură tăcere

Prin necuvinte, oamenii iubesc o singură tăcere… Acea tăcere născută din miopia rațiunii și din hegemonia simțurilor. Acea tăcere ce-și lichefiază sensul într-o stare de dorință. Acea tăcere care, aidoma unei mâini invizibile, îi împinge către marginea universului cunoscut. Și care amestecă în creuzetul infinitului toate stările de a exista.

În numele ei, sunt dispuși să cumpere orice iluzii de la vânzătorii ambulanți, ce populează bâlciurile deșertăciunilor. În numele ei acceptă să pornească pe drumuri ireale, care leagă o stare de aici cu o stare de niciodată. În numele ei ajung să călărească iluziile aburinde ale unor cai iraționali și să biciuie valurilor unor mări imaginare. În numele ei redefinesc lumea într-o cheie de doi…

Oamenii iubesc, deci, o singură tăcere… Acea tăcere ce a căpătat sens, după Cuvântul primordial. Acel Cuvânt [ce] era la Dumnezeu când, simultan, Dumnezeu era acel Cuvânt, așa cum arată Sfânta Evanghelie după Ioan în prolog. (Ioan 1:1-18). Acea tăcere cu care Neruda și-a înaripat cuvintele. Acea tăcere care, care a învăluit totul lumii lui William Shakespeare. Acea tăcere comună tuturor oamenilor, indiferent de origine, educație, idealuri și vise.