Cenușa viselor abandonate

Cu ceva vreme în urmă am descoperit, printr-o zonă mai puțin circulată a sufletului meu, o încăpere obscură și dezolantă. Un soi de spațiu de depozitare abandonat, în întunericul căruia mâinile invizibile ale memoriei adunaseră cenușa viselor transformate în neîntâmplări. Peste tot, urne opalescente de diferite dimensiuni și forme, perfect aliniate în nișele parcă săpate-n pereți. Nu știu de ce, dar preț de o clipă, această descoperire m-a dus cu gândul la armata de terracota din mormântul împăratului Qin Shi Huang…

Fără doar și poate, existența acestui depozit cu iz funerar m-a afectat destul de mult. Mă îngrozea faptul că, indirect, coabitasem și continuam să coexist alături de aceste vestigii ale pierderii. Asta însă, a fost la început. Până să conștientizez că nu sustragerea de la normele uitării era problema acelui spațiu. Ci faptul tot conținutul său era îmbibat în durerea fiecărei renunțări. O durere pe care aveam să o simt însă mai târziu. Când aveam să găsesc în mine curajul de a analiza efectiv acest conținut.

Urna primei explorări era destul de mică în raport cu celelalte, iar forma ei amintea întrucâtva de o amforă feniciană. Îmi aduc însă aminte că atunci când am luat-o în mână, mi s-a părut și incredibil de grea. Neavând vreun dop sau vreun capac, am putut vedea imediat că era plină-ochi cu un praf de culoare roșietică. Acum mă gândesc că dacă, în loc să mă las ghidat de dorința de a simți textura acelui praf, aș fi pus micul recipient înapoi pe raft, aceste rânduri n-ar mai fi existat… Dar, n-a fost să fie așa, iar câteva fire de scum mi-au aterizat în căușul palmei.

Prima senzație? Ca o mângâiere umedă dar care, încet s-a transformat în căldură. Mai apoi, a devenit o arsură lichidă, ce-mi perfora pielea, carnea și oasele, ca un sfredel invizibil. Când am lăsat cenușa stacojie să cadă pe jos, durerea a dispărut. Mi-am privit mâna și era ca și înainte. Nicio urmă de arsură, nicio rană, nimic. Sufletul însă, simțeam, îmi era parțial carbonizat.

Evident, o astfel de experiență ar fi trebuit să mă îndepărteze definitiv de acel loc. Însă, n-a fost așa. Am revenit mai târziu și am continuat să testez conținutul urnelor. Încet-încet, m-am obișnuit cu durerea. Într-atât încât, astăzi, am senzația că e o parte din mine. Acum, pot să-mi afund mâinile în cenușă și, prin durerea gestului, să experimentez o senzație de a exista. Ca și cum, prin scrum, pot să-mi proiectez viul în trecut și astfel să fiu capabil să simt lucruri pe care nu le-am mai simțit de multă vreme. Aidoma unui înger damnat, care își simte aripile, atunci când ține în palmă cenușa Edenului primordial.

Unul dintre momentele neașteptate ale acestor incursiuni prin cotloanele eului a fost când am găsit, în scrumul unei urne, niște perle plumburii. Nu știu de ce, dar prima mea impresia a fost că sunt cioburi de suflet rotunjite de eroziunea exercitată de uitarea sinelui. Așa că, preț de ceva vreme, îmi plăcea să le împing ușor cu vârful degetului arătător, înapoi în cenușă. Mai apoi, încercam să le pescuiesc și să le readuc la suprafață.

La un moment dat, când am îndrăznit să văd dacă au și gust, am realizat că – în fapt – sunt cioburi de mare. Cel mai probabil, stropi rămași agățați de visele mele, în timpul vreunor incursiuni onirice pe plajele timpului. Abia din acel moment, am început să le colectez. Dar nu pentru că eram în căutare de trofee. Ci pentru că voiam să le arunc înapoi într-un din omniprezentele mări ce încă-mi populează visele. Evident, cu speranța că nu vor mai ajunge înapoi, în urnele viselor abandonate din sufletul meu…