Fluture de noapte

Text publicat în Leviathan, anul III, nr.4 (9), octombrie-decembrie 2020, p.140

Fumez încet, aproape pasional și privesc insecta asta imobilă care stă lipită de perete cu un stoicism nebun și adevărul e că nu-i înțeleg rațiunea. Ce naiba o fi fost în mintea lui de fluture – oare o avea așa ceva? – să vină și să invadeze semi-obscuritatea lumii mele? Mă rog, naiba știe. Oricum, mă enervează. Aș întinde mâna să-l prind în căușul palmei. Mai bine nu, n-am motiv…

Probabil că în mintea lui de fluture – iar mă întreb dacă o avea așa ceva – nu înțelege ce i se întâmplă sau unde se află. Ca și mine de altfel. I-o fi teamă? Poate că da. Oarecum, și mie. De fapt, poate că așa cum eu simt că încep să mă închid într-o coajă de nucă și el simte un soi de încătușare a zborului. O reîntoarcere stupidă și prematură în întuneric. Și dacă stau bine să mă gândesc, în esență, chiar pot fi percepute similitudini între cioburile și zidurile mele, și coconul lui.

Mai trag un fum din țigară și, concomitent, mă întreb dacă-și aduce aminte ceva. Eventual de prima explozie de lumină, de prima întindere a aripilor după ce a părăsit crisalida, de prima dată când s-a ridicat de la pământ, mai întâi stângaci și apoi din ce în ce mai liber, mereu mai liber. Probabil că nu, la urma urmei, ce naiba, e un fluture! De fapt, mai știi? Mâine, poimâine, aflu dintr-un documentar difuzat pe National Geographic cum că fluturii au memorie. Mai bine nu-l subestimez. Dacă are memorie, atunci probabil că-și aduce aminte și de viața dinăuntrul peretelui uscat al lumii lui de umbre și – mai mult ca sigur – de iluziile pe care și le vinde sie însuși atunci când percepea sunetele venite de dincolo. Dacă are memorie, atunci s-a hrănit și el cu himere în așteptarea certitudinilor… ca și mine.

Îmi aduc aminte că am citit undeva cum că fluturii percep organic nevoia de a zbura aproape continuu în cele câteva sute de ore de viață. O fi din cauză că își simt zborul încă dinainte de a simți căldura rece a luminii de dincolo de peretele crisalidei. Adică insectele astea nu fac altceva decât să zboare, fără motiv, fără sistem de referință? Pur și simplu ciudat. Cel puțin ciudat. Dar frumos. La urma urmei și noi visăm la libertate, la zbor, dar ne încătușăm cu tot soiul de reguli, prejudecăți și orgoliu.

Hai, că l-am prins! Nu-mi place atingerea aripilor lui. E aproape umedă. Îl țin între palme, cu suficient loc să se miște, dar insuficient pentru a putea vedea lumina. Mda. A capitulat cam repede. Ciudat fluturele ăsta. E aproape uman. Sau îi place atingerea epidermei, deși nu prea cred. Îl arunc pe fereastră și nici măcar nu văd unde se duce. Probabil din cauza culorii imposibile pe care o are. De fapt, nici nu contează. Să se ducă în „lumea lui de aripi umede“…