Text publicat în Leviathan, Anul IV, Nr. 1 (10), ianuarie–martie 2021, p.155
Există un moment la marginea nopții când bărbatul, tocit și neras, ca o corabie cu catargele frânte, renunță brusc la a mai fi un amant dezlănțuit, pentru a deveni, cu ea cuibărită la pieptul lui, un sfânt protector. Ca și cum tristețea ei ar surprinde în instantanee de lumină obscuritatea trecutului său. O privește și-și aduce aminte de prima senzație pe care femeia asta, altfel, i-a creat-o. Avea un nimb ocrotitor, ca și cum toți licuricii lumii ar fi zburat în jurul ei. Zâmbește încet amintindu-și că, paradoxal, când a privit-o pentru prima dată, a simțit că în loc să se prezinte, mai bine ar fi sărutat-o.
Câteodată se pierdea în Ea. Ca un copil surprins de cine știe ce paznic, cu mai multe flori de magnolie în sân. Adevărul e că niciodată n-a înțeles de ce simte nevoia asta organică de a fura magnolii. Sau sărutările ei. „E o chestiu-ne de magnetism, alchimică”, îi șoptea ea, printre zâmbete. Probabil, dar oricum, pentru el, ea rămâne un soi de magnolie. Nu de alta dar a adus prematur primăvara în lumea lui în care totul gravita în jurul proiectării de șeminee pentru case imaginare.
Sete și ploaie. Până atunci doar nevoia de mare îi crease senzația aia de sete în suflet. Doar atingerea ușoară a valurilor și gustul apei sărate puteau să-i aducă, pentru câteva clipe, ce-i drept, liniștea. Apoi ea. Buzele ei. Aceeași sete care făcea marea să devină doar o amintire frumoasă dintr-un trecut obscur. A fost prima femeie cu care și-a înșelat marea. Marea lui, pierdută, născută și abandonată în leagănul ăla de mări orfane în care, într-o zi, după un răsărit plicticos, a găsit-o. Tot la mare s-a gândit și prima dată când ea și-a încolăcit brațele în jurul gâtului lui, pe nu știu ce pod uitat de lume. Ce-i drept, era intrigat de faptul că buzele ei aveau gustul ăla sărat al valurilor.
Da, probabil că ea nici măcar nu l-a căutat. A ieșit în lume să-l găsească, nu să-l caute. Probabil că și ea, în felul ei, a fost intrigată de modul pătrunzător în care a privit-o în seara aia. Tipul ăla cu ochi albaștri, care sfida lumea ei, proaspăt aranjată după o mutare lungă și dureroasă. O privea cu impertinența unui copil, dar cu siguranța unui bărbat.
Ce-i drept, a existat un moment în care amândoi au început să-și pună întrebări. Probabil că senzația de paradis nedefinit, fără urmă de urzică, începea să ducă totul către alte lumi. Aproape ireale. Onirice. „Ești tot ceea ce mi-am dorit”, i-a șoptit într-o noapte. El a privit-o zâmbind, aproape malițios, aproape subtil. „Nu sunt, ce știi tu?”
N-a vrut-o atât de aproape. Nici ea pe el, ce-i drept. Dar, la urma urmei, viața ori cine știe ce divinitate locală a făcut ca și el, și ea să-și soarbă încet penitența printr-o fericire pe care o puseseră pe-un raft și-o lăsaseră acolo în voia prafului și a personajelor din cine știe ce cărți citite la miez de noapte. La urma urmei, nu putea fi altfel. Bărbatul ăsta căruia îi plăceau cioburile și nucile, și femeia asta, tristă și veselă totodată, altfel, mereu altfel, n-aveau cum să se evite. Liniile bine tușate din palmele lor au făcut ca, la un anumit moment dat, printre vise și tăceri, să se găsească.
Ce-i drept, o enerva. Constant. Ca și cum, prin el, toată spița urmașilor lui Adam se decisese să-i rupă temporar aripile unei fericiri de care reușise să se agațe prin uitare. O făcea să uite, pentru ca apoi, să o aducă înapoi. O renăștea, pentru ca apoi să o forțeze prin gesturi și cuvinte să reintre în uterul matern, scrâșnind din dinți și mușcând din amintiri. Nu ale ei. Ale lui. Nu putea să nu se gândească atunci, la trecutul lui de călător perpetuu prin paturi și conturi bancare.
N-a știut de ce a apărut în viața ei. Pur și simplu i-a zărit mâna întinsă, mâna care avea să o scoată din mansarda ei de tristeți și lacrimi, de zâmbete și iubiri tăcute și, parcă, undeva, apuse. L-a dus acolo aproape din prima. De fapt, nici ea vise, pe care, culmea, nici măcar nu și le amintea dimineața. „Eu nu visez!”, i-a spus într-o zi, ca și cum era un soi de sacrilegiu faptul că el amintise, într-o doară de vise.
O strângea la piept… din nou. Și zâmbea. În lumina obscură o vedea, la rându-i, zâmbind. Probabil că, într-un fel sau altul, era și ea la fel de fericită ca bărbatul care, din când în când o adormea în casa lui din centrul unui oraș de câmpie, dar deasupra căreia, dimineața, zburau invariabil pescăruși…
[/et_pb_text][/et_pb_column][/et_pb_row][/et_pb_section]
Uitandu-ma la textul asta mi-am dat seama ca din cand in cand pur si simplu nu poti face altceva decat sa scrii. Mi-a luat cam 5 minute in fata unei pagini goale. Totul a curs din mine, fara nici un fel de oprire.
e un text frumos, de o sensibilitate aparte
Nu stiu de ce dar este textul cel mai aproape de sufletul meu, prin caldura lui, prin tot ce este….
te asteptam…. cu o lacrima ce nu dorea sa se scurga pe obraz atarnand de clipa revenirii tale cu scrieri noi, pentru ca atunci cand nimeni nu se asteapta ea sa dispara iar tu sa scrii din nou, ca de obicei un text superb pornit din inima insufletit de vibratia proprie.
Dupa lectura fiecarui nou text simt ca ma imbogatesc, ca incep sa radiez lumina si eu precum un licurici in noapte aprinsa de lumina sufletului tau.
Am sa te astept ca de fiecare data cu rasuflarea amutita de emotie cu alte noi scrieri pentr a fi din nou micul licurici fericit ca exista atata frumusete sufeteasca in jurul lui.
@theea – multumesc milady… mi-ai lasat niste cuvinte ce mi-au ajuns direct in suflet… Nu pot spune mai mult decat… Multumesc.
imi face o placere deosebita sa vad ca mai exista oameni ce se intereseaza de partea spirituala…de ceea ce inseamna cu adevarat pentru fiecare om…elementele vitale…dar pe care , desi sunt atat de pretioase,majoritatea le trec de atatea ori cu vederea peste ele…succes…j continua sa te exprimi prin orice mijloc…
Multumesc Roxana, sper sa o pot face… Dar stii si tu la fel de bine ca si mine ca exista o conditie sine qua non a non-perisabiltiatii blog-urilor. Ca cel ce scrie sa nu dea sens cautarilor sale. Cand se intampla asta, certitudinile din viata reala isi vor instaura hegemonia asupra exprimarii virtuale.
Dar cine stie, poate ca va aduce si o infuzie de calitate. La urma urmei, euforia fericirii, ar putea sa faca sinapsele sa scrijeasca mai intens prin suflet…
Deja ma dor ochii de la monitor. Trebuie sa admit ca nu m-am putut stapani si dupa primul text m-am apucat sa le citesc pe toate. Vreau sa iti spun ca scrii superb. Ai un stil pe care nu l-am mai intalnit altundeva, poate doar atunci cand m-am apucat prima data de Eliade…
Multumesc, Oana. Comparatia… ma onoreaza, desi nu se pune problema. Ma bucur ca te simti in largul tau cu textele astea, dar crede-ma, nici unul dintre ele nu merita sa-ti chinui ochii prea mult pe aici…
Zambesc subtil si-ti doresc o noapte inundata cu zambete.
…frumos.Prea frumos.
Pingback: giacomo » Blog Archive » Urnele timpului…
@mirare… poate. Dar, la urma urmei frumosul nu inseamna decat o colectie de iluzii… sau nu.