Un sentiment de aproape teamă

[et_pb_section fb_built=”1″ admin_label=”section” _builder_version=”3.22″][et_pb_row admin_label=”row” _builder_version=”3.25″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”][et_pb_column type=”4_4″ _builder_version=”3.25″ custom_padding=”|||” custom_padding__hover=”|||”][et_pb_text admin_label=”Text” _builder_version=”3.27.4″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”]

Ieri m-am întâlnit, întâmplător, cu destinul. Nu știu dacă știi, dar e complet altfel decât ți-ai fi putut imagina. E doar un bătrân orb, cu degete ciolănoase, care vede prin atingeri domoale. Și, din câte am apucat să observ, pare să-și țină mereu ochii închiși, pentru că pleoapele îi sunt acoperite cu pojghița roșietică a uitării. În ciuda tuturor întrebărilor mele, nu mi-a spus nimic. Mi-a cuprins fața în palme, m-a mângâiat întet, și apoi a plecat. Pentru o clipă, i-am urmărit mersul nehotărât și m-a cuprins un sentiment de aproape teamă. Acel sentiment pe care, copil fiind, îl percepeam de fiecare dată când închideam ochii și-mi imaginam că fur o floare de magnolie din grădina vecinului. Fără însă a avea niciodată puterea de a duce gândul la capăt. Acel sentiment, din ultima noastră zi împreună.

Astăzi, când m-am trezit, încă îi mai simțeam textura atingerii pe obraji. Asta până când gândul a ajuns să mă poarte, după atâta amar de vreme, la acel februarie cu dimineți peticite-n friguri și ploi. Acel februarie în care, fără o avizare prealabilă, ai decis să-mi locuiești eul. Acel februarie al zilelor imobile și-al temerilor care, chiar îngrămădite una peste alta, încăpeau lejer în căușul unei palme. Acel februarie al abandonului nostru complet într-o lume care nu știa să existe decât atunci când noi eram împreună… 

Chiar, îți mai aduci aminte, că într-o zi, te-am întrebat dacă nu cumva, vreun inventator japonez sau corean n-o fi inventat un aparat de fotografiat vise? Îmi amintesc că, atunci, îmi doream cu ardoare ca ingeniozitatea umană să fost capabilă să cucerească spațiul oniric. Dar, n-o făcuse până în acel moment și, oarecum irelevant, n-a făcut-o nici până acum. Ceea ce, evident, înseamnă că nimeni altcineva nu o să te mai poată vedea vreodată așa cum puteai să fii în visele mele. Bine, pot spune că aspectul ăsta mă afectează excesiv. Nu am nicio problemă să te păstrez doar pentru mine. Însă… uneori mi-e teamă că, în lipsa unei probe fizice, imaginea ta dansând printre livezi de caiși sălbatici va începe să se estompeze.  Și că, într-o zi, mintea mea o să ajungă să te piardă prin tărâmul incomplet al viselor neclare…

Apropos, știi că nici acum, după atâta amar de ani, nu am înțeles de ce ai ales să exiști în viața mea? Cum n-am înțeles, de altfel, nici de ce, în brațele tale, experimentam acea unică senzație de apartenență. Sau de ce, acolo, în acel perimetru de epidermă și emoție de la baza gâtului tău, simțeam că se află toate bucățile lipsă din eul meu primordial. Ori de ce, în mâinile noastre, lumea toată părea, aproape invariabil, o imensă bucată de argilă… Evident, nici de ce m-ai făcut să cred în liniște sau, mai ales, de ce sânul tău se potrivea perfect căușului palmei mele… 

În fine, nici măcar nu știu dacă aș vrea, cu adevărat, să înțeleg. Cred că această stare de auto-impusă ambiguitate îmi este mult mai utilă. La urma urmei, după tine, nimeni nu m-a mai făcut să-mi pierd intuiția eului. Sau instinctul de conservare. După tine, nu s-a mai întâmplat să nu ripostez atunci când cineva încerca să-mi traverseze barierele sufletului. După tine, n-am mai permis nimănui să ajungă să cunoască toate scurtăturile către sensul meu…

Într-un fel, cred că din acest motiv, chiar ar trebui să fiu recunoscător acelui martie al schimbării, care a venit peste noi. Acelui martie care a înlocuit nopțile-n care adormeai cu capul pe pieptul meu, cu nopțile absențelor tale. Acelui martie, care a împrăștiat în necunoscut nisipul pe care-l destinasem unei clepsidre a viitorului în doi. Acelui martie care ne-a făcut să ne intuim tăcerile… 

Categoric, mi-a luat ceva timp să realizez dimensiunea pozitivă zilei în care am împărțit ultima mângâiere. Acum, totul mi se pare evident, oarecum natural. Atunci însă, în ziua când am ales să nu mai fim noi, îmi doream doar ca destinul să fi avut răbdare cu povestea noastră. O poveste din care am ales să ieșim pe drumuri opuse. La figurat, dar și la propriu. În acea zi am ieșit din parc, fiecare pe o altă ieșire. 

Chiar, îți mai aduci aminte de acel copil orb care, în ziua aceea, s-a așezat lângă noi? Cred tăcerea dintre eurile noastre devenise atât de densă încât, cel mai probabil, bietul de el a crezut că e singur. Și, mai apoi, după ce și-a dat seama… ne-a întrebat despre culoarea iubirii. Să știi că m-am gândit la întrebarea lui pentru multă vreme. Păcat că n-am știut să-i dăm un răspuns. Poate că altfel ar fi stat lucrurile dacă l-am fi întâlnit în februarie. În acel februarie în care povestea noastră nu se dizolvase încă într-un sentiment de aproape teamă…

[/et_pb_text][/et_pb_column][/et_pb_row][/et_pb_section]