Nu știu dacă am apucat să vă spun, dar eu sunt un bărbat îndrăgostit de cioburi.
Și cu toate că poate părea oarecum straniu, n-am nici cea mai vagă idee despre motivele care m-au făcut să dezvolt această bizară fascinație. Știu doar că, într-o zi, am constatat că le iubesc și cam atât. Culoarea, textura, originea sau, acolo unde era cazul, sensul lor, mi se păreau cu totul și cu totul irelevante. Așa cum unii descoperă că sunt dependenți de narcotice, eu am descoperit că sunt dependent de cioburi. Că sunt subjugat de orice bucată de ceramică, de orice frântură de sticlă, de orice așchie de suflet sau de idei. Că, aidoma unui copil văd în fiecare rămășiță, o metaforă a infinitului…
Probabil că de asta știu că mâine, am să mă îndrăgostesc nebunește de martie. De atingerile, șoaptele și frânturile-i de vise, ce-și îmbibă contururile în cutele așternuturilor. De modul în care își prelinge sensul peste cenușiul mat al Mării Negre. De plajele care ne despart câteva ore de condus, multe înghițituri de cafea și o jumătate de sandwich. De starea asta de liniște, pe care o simt de fiecare dată când știu, că pe scaunul din dreapta, e zâmbetul tău. De zgomotul valurilor care se vor sparge convulsiv de țărm și de senzația că, preț de o clipă, lumea întreagă va deveni imobilă. De sentimentul că îmbrățișările alungite umbrelor noastre pe nisipul ud nu se vor materializa într-un ciob al unei întâmplări repetabile.
În fine, e târziu. Așa că am să mă așez lângă tine, pentru ca răsăritul să ne găsească mâine încolăciți în aceeași tăcere. Asta până mâine, când drumul o să ni se așeze sub tălpi, iar dimineața o să ne învăluie într-o aură purpurie. Asta până mâine, când vom aduna scoici, într-un sac rupt, găsit pe plajă. Iar apoi, un vortex inversat al acelorași imagini. Din nou Adamclisi, bacul peste Dunare, Călărași, drumuri de noapte, autostrada… Și, într-un final, lumina orbitoare și aerul îmbâcsit al Bucureștilor. Iar, între noi, tăcerea de dincolo de regăsire…
Am ascultat de curand un cantec al Alinei Manole… Nu stiu cum se numeste, probabil ca voi afla candva, insa mi-a ramas intiparit in minte un vers din refren “Mi-ai vandut marea pentru o noapte”…
Iz de luna mai: “pasii tai usori ma trimit mereu spre o mare sumbra”..era o alta melodie..mi-am petrecut primul sfert de secol al vietii mele pe malul marii, privind prin cioburile colorate ce la gaseam pe jos, riscand sa ma tai..marea mi-a primit lacrimile cu blandetea unei prietene, marea mi-a intetit fericirele cu iubirea unei prietene, marea mi-a generat poeziile cu sensibilitatea unei prietene..ma intorc mereu la mare..mai nasc o amintire la mare..ma simt legata de tarmurile ei infinite..
Aroma tarzie a altor nopti de mai: “prefer pasii usori care ma poarta catre o mare sumbra, decat pasii nehotarati, care ma indeparteaza de ea”….
Nu ma mira, pentru ca, intr-un fel sau altul, fiecare femeie e, intr-un fel, o mare…
La fel si maniera ta de a lasa cuvintele sa curga din tine… sublim si cald, ca o iluzie… daca-mi e permis sa te citez…
@Paula – prima iluzie pe care am perceput-o a fost o ploaie de vara, sosita prematur intr-o capricioasa primavara provensala…. a fost la fel… sublima si calda…
Dom’le…ce-mi plac mie barbatii astia care iubesc Femeia! Rudy…rob a lui Morfeu…imi pari inlantuit d-un ideal! O sensibilitate exacerbata…nu m-as mira daca as descoperi ca esti ucigas in serie…:)
:)))) Rudy, ucigas in serie?? :))))
O, Hera!
Poate doar un chinuit de a lui Orfeu umbra.. cand iubita lui sub vraja lui Morfeu adoarme, pandita de vicleni Aristei :)))
Trairi intense.curajul de a exprima trairile in cateva cuvinte.Inteligenta de cunoastere a sufletului transpund totul atat de deschis si usor.Contopirea cu irealul si realul in acelasi timp,expunand nevoia de traire universala, iubire unuversala, multa sensibilitate, tandrete, nevoia de acea iubire fara cuvinte,exprimata atat de intens prin ceea ce scrii,iubire fara bariere fara cuvinte si trairi efemere. Ar mai fii multe de adaugat …………
@Hera… mai ales ca astept 2 ani sa raspund la comentariile lasate pe blog? Clar ca e un prototip al unui ucigas in serie:-)))
@simona – pentru ca nu stiu sa existe un alt fel de a iubi, pentru ca nu stiu ce e real si ce nu, pentru ca nu stiu cand gandul imi aluneca pe sub baldachinele viselor sau printre certitudini… Nu stiu,
Pingback: Un sentiment de aproape teamă - Proză scurtă de Rudy Roth
Pingback: Cenușa viselor abandonate | proză scurtă - Delirio improvviso - Rudy Roth