E duminică, 6:02 AM. Până în urmă cu câteva clipe, imaginația mea inconștientă era în mijlocul unei pseudo-epifanii onirice. Scrâșnetele prelungi ale unui șpiral mușcând din peretele de beton armat aveau să mă arunce însă, cu vise cu tot, într-un infern acustic. Homo-bormașinus, noul sosit pe scala indigenă a procesului evolutiv, s-a trezit la viață. Mult prea devreme pentru mine, dar, din păcate, mult prea târziu pentru domnul Alighieri și, implicit, pentru literatura universală.
În fine. Privesc către tavan și încerc, oarecum fără succes, să-mi aduc aminte cine sunt. Hărmălaia și ora extrem de nepotrivită mă trimit prin tot soiul de fundături mentale. Reușesc să părăsesc această beznă conceptuală doar mult mai târziu, când bicepșii lui homo-bormașinus cedează în lupta cu peretele. Abia atunci, introspecția sinelui se concretizează într-o regăsire a propriei identități…
E duminică, 8:41 AM. Până în urmă cu câteva clipe, uitasem că sunt un traficant de iluzii. Un comerciant cu suflete. Acum însă știu. Mi-am reamintit. Și, întrucâtva, nu (mai) este ceea ce-mi doresc. Dar, dacă tot suntem într-un moment de sinceritate, nici măcar nu cred că am vrut vreodată cu adevărat să fiu acest bărbat în care m-am transformat. Cred că, la un moment dat pe drumul transformării, mi-am asumat eul și am început să-l accept.
Ulterior, insuficiența emoțională a acceptării m-a împins să încerc să mă autoconving că, în fapt, această proiecție este un summum al tuturor dorințelor mele. Cam atât. Dar, evident, am și sperat (cam dintotdeauna) că va apărea cineva, o Ea care îmi va oferi un wild-card la turneul transcendenței spirituale. O Ea care să creadă în mine. O Ea care să-mi declanșeze o cathartică stare de amnezie selectivă. O Ea care să mă trezească din această realitate artificială. Dar… nu a apărut. Gândidu-mă acum, cred că nici nu o să apară vreodată…
În fine. Tot acest potop emoțional m-a făcut să cred, pentru mult timp, că probabil mi-a fost scris să fiu astfel. Și, implicit, că mi-a fost dat să coabitez cu construcția mea identitară. Sau să mă las modelat de preocupările derivate din ea. Până astăzi… Astăzi, zgomotul șpiralului sfredelind betonul m-a transpus într-o stare de adevăr. Un adevăr ce-mi relevă că sunt într-un soi de punct terminus, în care purificarea a devenit un imperativ pentru supraviețuire.
O ecuație aproape simplă. Sau nu? Păi nu chiar. Marea problemă a metafizicii izbăvirii este că impune un îndelung proces de identificare și pedepsire a derapajelor. Cu alte cuvinte, un soi de rechizitoriu inchizitorial urmat de o invariabilă condamnare. Totul logic, până la un punct. Și anume, până la descoperirea faptului că singura autoritate moral-emoțională capabilă să judece eul este eul însuși. Altfel spus, că judecata eului este o auto-judecată a judecătorului.
Bun. Măcar am stabilit fondul procesului. Ca să funcționeze însă, va trebui însă să pun la punct câteva detalii. Spre exemplu, metodologia procesuală și cadrul normativ utilizate în judecarea sinelui. Și adevărul e că nu știu de unde să încep. Știu doar că literatura și folclorul abundă de situații și teme, care se pot constitui în veritabile precedente juridice. Spre exemplu, putem vorbi – în cazul comerțului cu suflete – de o veritabilă jurisprudență derivată din așa numitul târg mefistofelic. Căreia, evident, i se pot adăuga și circumstanțe agravante, derivate din operațiunile semi-clandestine cu iluzii…
În fine. Aici ar trebui să intervină apărarea. La urma urmei, nu e ca și cum, o infracțiune pe piața contemporană a sufletelor poate fi asimilată antecedentelor istorice. Adică una era valoarea de piață a unui suflet în timpul doctorului-alchimist Johann Georg Faust, alta în vremea unor personaje precum Niccolò Paganini sau Philipe Musard și cu totul alta în timpul unui Robert Johnson. În plus, indivizii menționați își ofereau sufletele în contrapartidă pentru tot soiul de chestii relevante: viață veșnică, virtuozitate, cunoștințe fără precedent, etc.
În schimb, pe piața actuală, sufletele se schimbă pe o cola sau pe un pachet de țigări. În plus, mai e și inflație în rândul doritorilor… Din punctul de vedere al apărătorului, acest enorm spațiu de manevră de pe piața de referință, plus valoarea extrem de redusă la care pot fi cumpărate sufletele, transformă toată povestea într-un soi de găinărie emoțională. Nici măcar nu pot fi invocate derapaje concurențiale, pentru că nimeni, nici măcar Mefisto & Co, nu deține o poziție de monopol…
Evident, din punctul de vedere al acuzării, argumentul inflaționist nu poate și nu trebuie luat în calcul. Este incorect politic. Și, cum trăim într-o societate în care corectitudinea politică este religie, orice argument care aduce atingere normelor ei, este o erezie. În fine, dincolo de orice argument torquemadian sau opus lui, trebuie să mă decid dacă această judecată a sinelui, va avea loc în prezența sau în lipsa mea. Formal, fără doar și pote, voi fi acolo. Informal, pe măsură ce trec minutele și recitesc ceea ce am scris, mă simt din ce în ce mai tentat de ideea de a evada din mine. De a evada din tot ceea ce a fost, din toate cele ce sunt și, cel mai probabil, din toate cele ce vor mai fi.
Nu știu de ce, dar aceste gânduri contradictorii încep să mă copleșească. Poate ar fi cazul să fac și, cel mai probabil, să-mi și aprob o cerere de amânare a judecății. La urma urmei, nu am de ce să am probleme de conștiință. Dacă și când va fi cazul, pot invoca un viciu de procedură. Sau lipsa de imparțialitate a completului te judecată. Sau lipsa reglementărilor specifice în legislația în vigoare. Sau… nu mai contează. Homo bormașinus a revenit pe metereze. Dă găuri, cu o virtuozitate nemaîntâlnită. Preț de o secundă mă gândesc că poate și ăsta o fi făcut un pact cu vreun demon. Că, în urma unei introspecții și judecăți a sinelui, acest exemplar contemporan a decis să-și vândă sufletul pe o bormașină cu rotopercutor… Poate visul lui e să transforme lumea într-o imensă gaură.
[/et_pb_text][/et_pb_column][/et_pb_row][/et_pb_section]
Pingback: giacomo » Blog Archive » Erezia tacerii