Copilăria mea conștientă a început într-o zi friguroasă de iarnă. Știu cu exactitate că era joi, pentru că-n acea zi, bucătăria bunicilor era învăluită în aroma fadă a pâinii “de cumpărat“. Iar, în epoca neo-stalinismului mioritic, camionul de pâine ajungea în sat doar joia. O zi care avea mai târziu să rivalizeze cu sărbătorile imprimate în roșu în calendarul de pe perete. Și nu pentru că pâinea “de cumpărat” avea valențe de ambrozie pe bază de drojdie și făină. Din contră. Era fadă, aerată și, de cele mai multe ori, plină de impurități. Doar că gustul de hârtie umedă și textura lipicioasă reprezentau o schimbare în universul imobil al panificației rurale. Iar eu, aidoma tuturor ceilalți copii din sat, aveam să dezvolt un soi de fascinație bolnăvicioasă pentru junk-food-ul regimului.
În fine, până să ajung în acea situație, eram deocamdată în bucătăria bunicilor, puțin înainte de momentul epifaniei mele hibernale. Epifanie care a avut la bază revelația focului din soba de terracotta cu plită de fontă și cuptor. Iar mai apoi căldura și mirosul pătrunzător de cetină arsă, degajate de vreascurile aruncate în foc de mâinile noduroase ale bunicii. Toate acestea erau pentru mine dovada clară că magia din cărțile cu povești este reală. Chiar și după multă vreme, când acumulasem ceva cunoștințe vis-à-vis de combustie, soba de terracotta rămăsese portalul meu către fascinația copilăriei. Poate că și de asta, de fiecare dată când ajungeam acolo în adolescență simțeam nevoia organică de a-mi lipi spatele de ea.
În această bucătărie de iarnă aveau să mă prindă ani la rând iernile petrecute în casa bunicilor. Acolo, la lumina lămpii cu gaz sau a unei lumânări aveam să descopăr fascinația cărților, aveam să-mi scriu primele propoziții sau să-mi schițez primele gânduri. Acolo, cu spatele lipit de sobă, aveam să visez pentru prima oară la casa mea cu imense ferestre franțuzești. Tot acolo aveam să proiectez imaginar șeminee. Acolo aveam să gust pentru ultima oară o bucată de pâine făcută de bunica. Și tot acolo, cu spatele lipit de plăcile fierbinți de terracotta aveam să închid ochii și să o văd, pentru prima dată, pe Ea. Și tot de atunci, să încep, o caut în toate femeile…
Dar, au trecut anii. Iar timpul și-a lăsat amprenta pe bucătăria de iarnă a bunicilor și, cumva, și pe sufletul meu. Între timp, o centrală termică modernă a luat locul sobei de terracotta. Nici măcar camioanele de pâine nu mai vin acum de la București, ci din altă parte. Doar icoana continuă să troneze în același loc, aproape neschimbată. Chipurile familiare ale pruncului Iisus și Maicii Domnului sunt singurele lucruri care mă mențin într-o conexiune temporară cu iernile copilăriei.
Nu știu de ce dar am senzația că, dacă aș închide ochii, m-aș putea reîntâlni cu copilul din mine. Acel copil care mușca fericit dintr-un codru de pâine ca și cum ar fi fost cea mai sofisticată delicatesă. Acel copil care încă știa să viseze. Acel copil care credea în magia ascunsă în spatele unor plăci de terracotta.
[/et_pb_text][/et_pb_column][/et_pb_row][/et_pb_section]
Cred ca iunie a fost la fel pentru toti…cu cirese amare, si restul…
Eu am trait asa ceva, oarecum, in casa parintilor, casa in care stau si acum. Stau la munte, intr-un orasel mic, asa ca sobele de teracota imi sunt tare familiare. Numai ca trosnetul lemnelor e, acum, ca un moft… As fi vrut sa am si eu bunici ca voi toti… Am avut o strabunica ce a jucat rolul de bunica, cu mare implicare… S-a dus si ea, ca orice om…
Frumoase gandurile tale… Ce bucuroasa te-o privi ea de acolo de unde sunt si ingerii ce te recunosc din icoane…
Da,intr-adevar si in amintirile mele se regasesc mirosurile sobei incinse si fascinatia focului in vatra,amintiri pe care incerc cu perseverenta sa le reactualizez.
ei bine, eu am inca o casa cu sobe de teracota, acum sta mama acolo, care mama imi face in fiecare an dulceata de cirese amare si de nuci verzi, care nuci sunt extraordinare, care extraordinar se afla in detalii si detaliul asta al copilariei e cel mai important in evolutia noastra, care evolutie duce ca intr-o roata spre primele locuri vazute, simtite, pipaite…in definitiv, imbatranirea nu e decat un tactil suprasolicitat…bat campii, ma duc sa mananc dulceata si s-o sun pe mama si sa-i spun ca n-am mai fumat demult o tigara la mormantul bunicii, asa cum ne-a rugat babutza inainte sa moara.
Cand dupa luni de vara mocneste primul foc de lemne in soba de teracota ai impresia ca timpul sta in loc sau chiar se intoarce.Te duce cu gandul la prima zii cand inca erai un copil si pentru prima data ai constientizat ce poate face acel obiect inalt cat camera rece,initial si calduros in cateva ore.
Mirosul lemnelor arse,peisajul mirific al flacarilor dansand mereu m-au fascinat.
@… poate ca da… poate ca ai dreptate… l-as ingropa printre urnele mele de cenusa, daca as sti cum…
@nami … nu pot sa spun nimic altceva… decat, multumesc.. Cine stie poate ca intr-un fel sau altul fiecare din noi avem un astfel de mic refugiu cognitiv in care ne odihnim gandurile de stresul si oboseala acumulate in timp…
Stii, poate ca intr-un fel sau altul nimeni altcineva nu va putea sa simta asa cum simti tu prezenta sobelor de terracota. Pentru spatiul asta urban raman doar relicve dintr-o epoca trecuta. Vezi tu, nami, intr-un fel sau altul fiecare din noi apartinem unui anumit spatiu. Din pacate constientizam asta poate mult prea tarziu….
Alina… stiu ca sunt grobian, dar mi-ai facut o pofta enorma de dulceata si de piesa ta – pe care tot incerc sa pun mana si nu reusesc – cea cu “ai vandut marea mea pentru o noapte”… Sa clipesc des, sa zambesc subtil? Te imbratisez si multumesc ca existi…
@Oana – nu cred ca facem rau daca incercam sa reactualizam senzatii si trairi dintr-un trecut care ne inunda cu o stare de bine…
@corina – cum spuneam mai devreme in fiecare din noi exista un coltisor obscur in care acumulam experiente frumoase si in care ne retragem atunci cand, cu mainile si sufletul ciobite de oameni si timp… simtim nevoia sa ne regasim linistea si gandurile frumoase…
De ce imi multumesti mie mereu?… Spun lucruri asa obisnuite si pun intrebari la fel… Oare merit un multumesc din partea ta?…
Cateodata chiar te condamn… de ce atatea neologisme?… Dar ma cert, parca, apoi… Nu am dreptul sa judec pe nimeni, cu atat mai putin pe tine… Si ma gandesc ca niciodata nu o sa fiu in stare sa scriu asa frumos si asa “plin” cum o faci tu… Te admir si ma tem de gandirea ta care poate ramane numai pe pagini virtuale si in vietile celor ce te “citim”, ma tem de gandirea ta sa nu ramana in anonimat si de sufletul tau, sa nu primeasca ceea ce cauta ca un adevarat impatimit… iubirea…
peste fiecare gand din si despre copilarie se afla , imaginar, o aripa de inger
@nami – simt taina iubirii lipita de pleoape inca din copilarie…
@Pusa – frumos stii sa despletesti ganduri… cu cine oi semana?