Atunci când dimineața
Îmi mai rostogolește pe retină
Culorile despărțirii,
Mă gândesc, aproape invariabil,
La acest blestem primordial
Al poveștilor de iubire,
Ce le face să nu moară,
Niciodată,
Pe de-a-ntregul…
Așa că de vreodată se va întâmpla,
Să mai trecem unul pe lângă altul,
Să nu te mire,
Că încă îți mai port culorile
Încarnate în mine,
Pentru că acest nonsens cromatic,
E unicul mod
Prin care să pot zădărnici
Descompunerea lui noi,
În neființa lui mâine.
Palma de Mallorca, Spania – 5 martie 2018
Publicată în Discobolul, nr.244-245-246, aprilie-mai-iunie 2018, p.98