Nu pot scrie nimic. Nu pentru că nu am inspirație, ci pentru că eul meu a atins un soi de stare de echilibru. O stare de perfect echinocțiu, distribuită, în mod egal, între planurile real și imaginar, între iluzii și certitudini. Mă simt inundat de jumătăți de gânduri, de jumătăți de emoții pe care, evident, le înțeleg doar pe jumătate. Într-un anume fel, îmi percep orice bucurie ca pe un soi de tristețe echidistantă.
Când ridic ochii din foaia de hârtie realizez că până și orizontul lumii mele nu e decât un amestec excentric de întuneric și lumină. Din acest motiv nici măcar nu mă miră faptul că simt nevoia să-mi asigur, la bursa trăirilor, cote egale de zâmbete și lacrimi. Pentru că așa sunt eu. Un om care poartă, simultan, un sceptru de învingător și o sabie frântă de învins. Un personaj care cade și se ridică deopotrivă, o ființă care iubește și urăște echidistant tot ceea ce se află în proximitatea sa emoțională. Un comerciant de conjunctură care vinde lumea și-o cumpără înapoi, în numele echilibrului. O entitate condamnată la puritate, doar pentru a fi ispitită să cadă-n negura acrilică în care sunt exilate sufletelor damnate.
Așa că astăzi, am să refuz și am să accept, în egală măsură, cuvintele și tăcerea dintre noi. Astăzi am să renasc, doar pentru a mă reîntoarce în cenușă, aidoma unei păsări Phoenix, nemulțumită de prematura-i reînviere. De ce? Pentru că asta se întâmplă cu sufletele sunt la echinocțiu. Când viul este împărțit, echidistant, între două facțiuni adverse ale aceluiași eu. Când teama și curajul coexistă în aceeași emoție. Când fericirea nu este decât o tristețe echidistantă. Când tu îmi ești și nu-mi ești, în același timp. Când totul este nimic și nimic din tot ceea ce pare a fi, este în fapt, sensul vieții.
oricare dintre noi am avut aceeasi senzatie trecand de la starea de beatitudine unde zborul era ceva firesc la aterizarea fortata pe caldaramul strazii pe care mizeria cotidiana sta nestanjenita. Totu-i firesc altfel nu am avea motive pentru a privi mai atent si profund la cei din jur si totodata si la noi.
Daca nu ar fi nu s-ar povesti iar umanitatea poate ar pieri.
trebuie sa recunosc ca ma alunga de aici prezenta unei alte marii!
dar, revenind la ceea ce ai scris, ai obsesia echilibrului, am vazut asta si in alte texte. eu prefer dezechilibrul, jocul dominatiei. sau, poate, tu te ascunzi astfel.
mi-ar placea sa gasesc pe blogul meu un comentariu sensibil de la tine!!!!
e normal ca totul sa fie pe jumatate, altfel nu am mai simti nevoia de a ne afla cealalta jumatate, cea care formeaza totul (intregul). mai imi este clar ca orice traim si ni se intampla nu este numai rau sau numai bine, ci, ca undeva pe parcurs sau chiar in contrapondere, exista un echilibru. de fapt, este legea firii, careia ne supunem cu totii, constient sau nu.
Rudy, dragul meu, nu este o critica, e o analiza a tipului tau de sensibilitate artistica si chiar umana.
Tu cauti jumatatea, este forma ta de implinire a idealului, a absolutului, este frumos si captivant acest efort perpetuu de implinire a unitatiii primordiale.
Imi esti prea drag ca sa te ranesc, si esti din aceeasi specie poetica!
@theea: spunea odata cineva… “fiecare pasare pe limba ei piere” …. – mmm, ciudat, cand scriu astea imi aduc aminte de o alta sintagma “les oiseaux se cachent pour mourir”, mda inchid paranteza – in fine. cam asta e si cu umanitatea
@ Maria – am trecut prin jocul dominatiei si, dupa ce am alunecat printre diferite ipostaze ale hegemoniei cognitive, am inceput sa caut acest echilibru. Stiu ca nu e o critica:-) E o stare de fapt. La urma urmei, fiecare dintre noi are propriul sau stil de a zbura. E important ca o facem, altii au uitat deja..asta…
@ per – n-as putea spune decat ca ai dreptate… dar asta o stiai deja.
stii care e culmea? ca nu stiam ce am spus, doar simteam fara a putea sa descriu prin cuvinte. Si si acum simt ca nu s-a pus decat titlul.