Deseori izbesc timpul de tavanele lumii,
Și-l împart asimetric în fâşii de lumină,
Ca în nopți fulgerate pe retina furtunii
Clipa mea să te cheme, umbra ta să îmi vină.
Vreau să simt că ești iar, plămădită din mine,
Și din lacrimi captive între sâmburi de ploi,
Și din mâzgă, și clisă, și din gesturi puține,
Și din tot ce ți-am fost și mi-ai dat înapoi.
Vreau să simt acea marți, a castanelor coapte
Când pierzându-ți conturul, învățaseși să zbori,
Și când timpu-și striga neputința departe,
Și când încă zâmbeam, amândoi, deseori.
Palma de Mallorca, Spania – 4 martie 2013
(publicată în Vatra Veche, nr.7(115), iulie 2018, p.12)